Despre destinul culturii româneşti în lume – ingrat, amendat în repetate rânduri şi deplâns invariabil de instituţii şi de personalităţi – s-a tot vorbit de-a lungul ultimului secol şi totul a sfârşit în aceeaşi tristă gratuitate. Am scris cândva despre disconfortul trăit, cu ani în urmă, generat de două întâmplări pe care le-am trăit la Rio de Janeiro, în Brazilia. Prima se petrecea în incita somptuoasei biblioteci a Universităţii Federale Braziliene, în care, o gazdă amabilă dar suspect de circumspectă m-a condus la raftul consacrat culturii noastre: erau înşiruite, pe câteva poliţe, nu mai mult de câteva zeci de cărţi, majoritatea „giuvaeruri” ale prolet-cultului din anii ’50, cu Aurel Mihale, Mihail Davidoglu, Zaharia Stancu (cu „Desculţul” său). Toate aveau, pe pagina de gardă, ştampila PMR, indicând actul unei donaţii de …partid şi de regim.
Cea de-a doua nefericită întâmplare s-a petrecut în cea mai mare şi mai dotată librărie cin centrul metropolei braziliene, „Da Vinci”, aventură personală de o viaţă a unei românce, braşoveancă de origine, fugită din ţară în 1947, la Paris, de unde avea să se stabilească, prin mariaj, tocmai în acel loc mirabil al Americii de Sud. N-avea, în spaţiile generos de ample ale librăriei sale, nici măcar o carte românească, cu excepţia raftului consacrat marilor exilaţi (Eliade, Cioran, Ionescu, Vintilă Horia şi încă alţii), fireşte în ediţii franceze, engleze, portugheze ori spaniole. Mi-a relatat atunci că demersul său, pe la mijlocul anilor ’90, când a şi revenit, să revadă mormântul părinţilor dintr-un cimitir braşovean, de a începe o colaborare cu noile edituri şi instituţii româneşti s-a soldat cu un deplorabil eşec.
Cu siguranţă, lucrurile nu mai stau chiar aşa, în aceşti ultimi ani: există mai multe traduceri ale literaturii noastre în limbi de circulaţie, există şi un interes (descoperiri ori redescoperiri) sporit faţă de valori competitive, contemporane ori ale tradiţiei, în care implicarea unor instituţii, îndeosebi a ICR-ului, sub direcţiunea lui Buzura ori Patapievici, ca şi al noii conduceri post-Marga, nu poate fi negată, ci consemnată şi apreciată.
Pare însă cu e încă prea puţin. Deseori, excesul unor orgolii, nu totdeauna pe criterii de gust, subiectivităţi ori interese de grup continuă să alimenteze, pe cât de nenatural pe atât de regretabil, demersuri mai curajoase şi mai ofensive, care să-şi asume la nivel de program, chiar şi guvernamental, rectè politic, acest nobil obiectiv de difuzare şi de promovare a valorilor, indiscutabil competitive, în plan internaţional.
În Italia, ca să mă opresc la un singur exemplu, funcţionează, în ultimii zece-cincisprezece ani, o veritabilă mişcare de traducere a unor scriitori români: act de apreciat fie şi în simbolistica sa făţişă. Ceea ce poate intriga este rolul, din păcate preponderent, al circumstanţelor acestor întreprinderi, verificabile în nereprezentativitatea atât a unora dintre autori şi a cărţilor lor, cât şi a clasei unor edituri, pe o scară a prestigiului şi pe un criteriu al marjei de difuzare a respectivelor lucrări în rândul unei mase de cititori.
Cât despre orgolii şi idiosincrasii, ar fi suficient să mă refer la un „caz”: regretatul critic, poet, traducător şi teoretician Marin Mincu. Reamintind, fie şi în treacăt, că timp de peste două decenii n-a contenit, de pe poziţia de profesor de literatură română al Universităţii din Florenţa, să formeze traducători şi exegeţi din şi ai operelor noastre literare, a reuşit, cu eforturi epuizante, să contribuie la impunerea, prin cele mai mari case de editură şi cu contribuţia unor personalităţi influente (Umberto Eco, Maria Corti, Mario Luzi), mari scriitori şi gânditori români.
Un strălucit elev al său, cum singur se declară, Giovanni Rotiroti, a cărui prietenie de altfel mă onorează, doctor în ştiinţele umaniste al Universităţii bucureştene cu o remarcabilă teză consacrată lui Dan Botta, a publicat, recent, la editura Mimesis din Roma, o lucrare de un interes ce-ar trebui să fie cunoscut, analizat şi discutat şi …acasă. Este vorba de cartea cu titlul Il nulla. Lettere a Marin Mincu (1987-1989), în italiană în îngrijirea aceluiaşi Giovanni Rotiroti, cu o postfaţă de alt discipol al scriitorului român, Mircea Ţuglea şi un apendice al lui Antonio Di Gennaro. E vorba de scrisorile trimise de Marin Mincu, de la Florenţa la Paris, lui Cioran şi în care îl invită şi îl convinge, nu fără dificultate, să participe, prin contribuţii, la acte editoriale de cultură română în Italia, centrate pe promovarea unor valori româneşti, precum Eminescu, Noica, ori chiar creaţia orală.
Despre aceste epistole, Marin Mincu mi-a relatat, pe larg, acasă la mine, contexte şi circumstanţe, inclusiv întâlnirea şi discuţia cu Cioran la Paris. Pentru cine-i interesat de mai multe informaţii, fac trimiterea la publicaţia online Orizzonti culturali italo-romeni, admirabilă şi rezonantă iniţiativă a unei remarcabile italieniste, a cărei prietenie e, pentru mine, la fel de onorantă, care este Afrodita Cionchin (http://www.orizzonticulturali.it/).
Inutil să adaug că ea însăşi, traducătoare şi, îndrăznesc să spun, exegetă a lui Claudio Magris, merită, inclusiv la nivel instituţional, din partea ţării sale, un sprijin şi o susţinere mai consistente.
