Extrem de interesantă cartea lui Jacques Attali „Istoriile mass-mediei” (Ed. Polirom 2022), fost timp de 10 ani consilier al lui Francois Mitterrand, fondator al „Action Contre la Faim”, EUREKA, Băncii Europene pentru Construcţie şi Dezvoltare, inclus de Foreign Policy Magazine, între primii 100 de intelectuali publici ai lumii. Un amănunt oarecum picant: a condus orchestre de muzică simfonică la Paris, Grenoble, Londra, Ierusalim, Montreal, Lausanne, Bruxelles, Helsinki etc. Ce ne probează, cu argumente indubitabile, peremptorii, Jacques Attali în cartea menţionată, referindu-se la cazul profesorului francez de Istorie-Geografie, Samuel Paty, denunţat pe reţelele de socializare şi asasinat de un terorist islamist la Conflans-Sainte Honorine, în Franţa pe 16 octombrie 2020. Pentru ceea ce afirmase la un curs de libertatea de expresie. Numele profesorului şi fotografia acestuia fuseseră difuzate pe internet de detractorii săi. Aşa cum în 1978 casetele audio ale lui Khomeini au ucis în Iran, aşa cum Radio Mille-Collines a ucis în Rwanda (1993-1994), tot aşa reţelele de socializare pot fabrica credinţe şi secte religioase. Conturile anonime care difuzează ştiri false sunt din ce în ce mai numeroase. Multe dintre ele sunt nişte roboţi. În orice caz în orice ţară democrată, cu excepţia câtorva dictaturi foarte închise, nu este posibil ca acest gen de mesaje să fie cenzurate, înainte de a fi difuzate. Astfel încât chiar dacă, ulterior, sunt anulate sau dezminţite, chiar dacă autorul este apoi pedepsit cu severitate, după o decizie a justiţiei, ceea ce se întâmplă mai rar, rănile rămân, iar calomnia continuă să se răspândească. Şi cu cât o ştire falsă este mai repetată, cu atât ea dobândeşte mai multă legitimitate, mai ales dacă este ornată corespunzător ca formă, ea prinde sau face audienţă. Iar cel vizat, aflat în postura de acuzat, când încearcă să o dezmintă este sistematic lipsit de şansă. Astfel de informaţii traversează graniţe şi pereţi. Nu există momentan instrumentele necesare, în afara propriului discernământ, pentru a deosebi ştirile autentice de fake-news-uri. Clar este un lucru demonstrat deja de Attali: reţelele de socializare produc dependenţă. Facebook, WhatsApp, WeChat sau Instagram permit fiecărui utilizator să informeze grupuri întregi. Iar grupurile de mesaje transformă aceste mesagerii în canale media online. Pe aceste reţele, fiecare aşteaptă de la ceilalţi o aprobare pe care o pândeşte ca o recompensă, o consolare din ce în ce mai aducătoare de dependenţă. Mulţi nu mai pot petrece 10 minute fără să verifice dacă au mai primit pe contul lor, de cele mai multe ori anonim, un mesaj. Dacă nu cumva, cineva a dat like la vreuna din postări. Şi dacă nu este cazul, forţează din nou mesajele strigându-şi singurătatea şi nevoia de dragoste. În referirile la reţelele de socializare, în cazul propagării virusului Covid-19, al gestionării pandemiei, autorul arată cum acestea au vehiculat puţine adevăruri proferând în schimb propagarea minciunii care a ucis. Fiindcă fake-news-urile călătoresc uneori de 6 ori mai repede decât strictul adevăr. Fapt este că per ansamblu, nici media clasică, nici reţelele de socializare n-au jucat rolul pe care l-ar fi putut juca. Media clasică, occidentală în special, au urmărit mai întâi evoluţia pandemiei din China, fără a se îngrijora la timp, fără a examina atent ce se petrecea din decembrie în Coreea de Sud, unde reacţia faţă de situaţia neliniştitoare ivită, a fost rapidă şi foarte eficientă, tocmai pentru că sud-coreenii urmăriseră ceea ce se spunea în China, pe WeChat, înainte să intre în joc centzura. Or, dacă media din lumea întreagă ar fi relatat ceea ce se petrecea la Seul, mai curând decât la Wuhan, încă din acel moment lumea s-ar fi putut pregăti mult mai bine: pandemia ar fi putut fi mai adecvat stăpânită. În acest sens se poate spune că media nu a ajutat guvernele să adopte cea mai bună strategie. Fiecare va cotinua să informeze o vreme prin Facebook, Twitter, Tik-Tok, WeChat şi prin intermediul concurenţilor şi urmaşilor lor. Fiecare va continua să transmită pe aceste reţele informaţii despre sine şi să caute informaţiile, evenimentele şi oamenii care îi influenţează propria viaţă. Dar faptul că reţelele de socializare pot ucide fabrica secte ucigaşe, aşa cum o demonstrează Jacques Attali, pune pe gânduri sau mai mult, descumpăneşte.
