Întrebat despre cât de credibile şi imparţiale politic au fost sursele care au stat la baza redactării raportului pe Justiţie, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, Mark Gray, a dat asigurări, miercuri, că toate sursele au fost verificate. Mai mult, într-un interviu acordat după conferinţa de presă, Mark Gray recunoştea că multe dintre aspectele negative consemnate în document s-au bazat pe plângerile unor oficiali, care au venit în mod individual la Bruxelles, cu extrase din presă sau emisiuni tv. Aceştia s-au prezentat drept „victime” ale jurnaliştilor şi ale unor obscure forţe politice. Travestirea realităţii nu este nouă. Ieri, preşedintele ţării, Traian Băsescu, l-a confirmat, într-un fel, pe Mark Gray, într-o declaraţie de presă, consfinţind că raportul pe Justiţie a fost corect, adică „temeinic, bazat pe fapte, întâmplări, acţiuni ale românilor cu funcţii de responsabilitate”. Abordarea publică a fost, în schimb, nesinceră şi profund politizată. „Românii au putut fi păcăliţi cu televizoarele, dar oficialii europeni nu. Cine se amăgeşte cu ideea că, propagandistic, vom păcăli statele membre, nu face decât să aibă o poziţie împotriva interesului naţional”. Cât priveşte includerea presei în raportul MCV, referirea viza necesitatea unor măsuri sancţionatorii ale CNA la adresa anumitor posturi de televiziune. „Raportul nu cere o lege a presei, raportul subliniază necesitatea menţinerii libertăţii presei şi instituirea unor măsuri reparatorii pentru cei care sunt linşaţi. Atunci când se fac excese, să existe o soluţie reparatorie”. Discutabilă interpretare. Îndemnând liderii USL, dar nu numai, să lectureze raportul MCV, preşedintele Traian Băsescu ne-a încredinţat că doar domnia sa a decriptat corect liniile de sens ale acestuia. Surprinzător, a pronunţat termenul linşaj în mai multe rânduri, aproape ca un clişeu verbal la care nu mai poate renunţa. Mecanismul de Cooperare şi Verificare (MCV) a fost stabilit printr-o decizie a Comisiei Europene din decembrie 2006, cu doar o lună înaintea admiterii României, şi el avea în vedere patru obiective de referinţă: reforma sistemului judiciar; integritatea; combaterea corupţiei la vârf; prevenirea şi combaterea corupţiei din sectorul public. De-a lungul timpului, Mecanismul de monitorizare fără sfârşit şi-a dovedit utilitatea doar pentru a da peste degete atunci când România îşi apără interesele în cadrul clubului european. Un exemplu grăitor este însăşi tergiversarea admiterii noastre în spaţiul Schengen. Raportul MCV constituie un nou motiv de gâlceavă politică necurmată. Abordarea lui a fost şi rămâne diferită de la o tabără la cealaltă. Fără a avea mare substanţă, raportul mai mult irită şi va constitui o vreme materia primă a unor dezbateri fără nici o finalitate. Ca o părere, experţii care au elaborat MCV au omis exact ceea ce într-adevăr putea să cuprindă raportul. În orice caz, referirile la trusturile de presă nu aveau ce căuta, cum spuneam, fiindcă dacă o parte a acestora este ostilă unei tabere, cealaltă parte nu rămâne mai prejos şi este ostilă celeilalte tabere. „Când un trust de presă, Intact, e controlat de un om care are probleme de care fuge, RTV e controlat de un senator (…) Nu Bruxelles-ul a pus sub semnul întrebării statul de drept ci noi, politicienii. Noi trebuie s-o scoatem la capăt, nu cu aroganţă”, a spus Traian Băsescu. De fapt, până la urmă Comisia Europeană a lucrat, cum se spune, cu „materialul clientului”, nu grozav de profesionist, noi învrednicindu-ne acum să discutăm despre calitatea materialului.
