Blindate de o manieră aproape fără precedent, mai ales după atacul abominabil care a însângerat Berlinul de Crăciun, punctele considerate posibile ţinte ale terorismului islamic din Occident au trecut cu bine în Noul An. Deşi a căpătat atributele unei surprize, măcelul dintr-un popular bar de noapte din Istambul poate fi distribuit într-o ordine a previzibilului, date fiind antecedentele şi starea de maximă instabilitate instaurată în Turcia după ceea ce s-a considerat a fi „lovitură de stat”, pe care nu puţini continuă s-o pună în seama unui abil „scenariu” al cărui regizor ar fi tocmai preşedintele ţării, Erdogan. Despre ceea ce s-a petrecut atunci suntem departe de a depăşi zvonistica, caruselul speculaţiilor, într-un larg evantai de ipoteze, cât timp marja ipotezelor e pe mai foarte largă.
Un lucru e cert: lumea a devenit, în ansamblul ei, un loc tot mai nesigur, iar pericolele pândesc de pretutindeni, în forme în care nicio logică nu le poate explica. Superputerile îşi dispută, cu o vigoare amintind doar de anii premergători celui De-al Război Mondial: a se vedea recentul conflict dintre SUA şi Rusia, cu expulzarea unui număr record de diplomaţi din partea preşedinţiei obamiene pe ultimii metri ai mandatului şi neaşteptata „reţinere” a Ţarului de la Kremlin în aşteptarea instalării lui Trump, considerat ceva mai favorabil unui climat de destindere.
Ca aşa va fi, nimeni nu ştie cu precizie. Ceea ce se deduce din poziţiile publice ale viitorului preşedinte american indică o schimbare de perspectivă a rolului SUA pe plan extern şi, îndeosebi, în Orientul Mijlociu. O ipoteză care, fără a exclude estomparea – şi nicicum încetarea – terorismului islamic, repune pe o hartă geostrategică ţări şi regimuri instabile precum Siria şi Turcia.
Câteva adevăruri, oricât de neplăcute şi contestate de către unii strategi din Occident, sunt dificil de combătut, dată fiind evidenţa urmărilor ce-au transformat o parte a lumii într-un veritabil teatru de război. În ciuda alegaţiilor asumate în numele unei realpolitik greu de susţinut şi de apărat, pare tot mai limpede faptul că, după intervenţiile armate din Golf, urmate de războiul din Afganistan de-acum aproape fără ieşire, mutările întreprinse în cadrul „Primăverii arabe” în Libia lui Gaddhafi au fost scânteia care a dus la radicalizarea unor organizaţii şi structuri islamiste. Şi care s-a finalizat prin crearea unui „stat”, artificial pe cât o fi, care a declanşat şi întreţine o „cruciadă pe dos” împotriva întregii civilizaţii occidentale în numele unui Allah văzut ca unicul Dumnezeu, resuscitând marile schisme ale unui monoteism primar şi gregar.
În acest context, ceea ce se petrece de câteva luni bune în Turcia alimentează o dezbatere şi o dispută în a cărei ecuaţie s-ar putea juca destinul unei bune părţi a lumii de mâine, în condiţiile în care acest mâine pare să se deschidă în orice clipă.
Şi, astfel, dincolo de poziţiile politicienilor, mai „grei” ori mai „marginali”, s-ar cuveni ascultate şi vocile, ce-i drept disparate, ale unor cunoscători, mai ales de nivel academic, ai realităţilor din Turcia şi din vecinătatea sa, în speranţa că s-ar mai putea evita consecinţele unor catastrofe. Reţineam, în acest sens, avertismentele unui universitar italian din Trieste, Massimo Campanini, islamolog şi specialist în istoria ţărilor arabe, care declara public imediat după atacul de la Istambul că „odată cu căderea lui Erdogan, Turcia s-ar putea transforma foarte curând în poarta infernului jihadist” şi, prin urmare, într-o „nouă Sirie”. El îl crede pe noul Sultan de la Ankara că tentativele de răsturnare a sa de pe scena politică internă şi internaţională sunt menite a destabiliza Turcia şi, astfel, a deschide un nou front, infinit mai periculos, al jihadismului radical.
O astfel de ipoteză e legată de pierderile suferite de Isis în Irak şi în Siria şi un posibil refugiu în Turcia, acolo unde inamici diverşi, inclusiv kurzii care n-au renunţat niciodată la obiectivul independenţei lor, ar putea fi mânaţi doar de ura contra lui Erdogan să deschidă porţile unui infern punând Occidentul în imposibilitatea de a mai găsi soluţii rapide şi utile de stingere a unui conflict generalizat.
Islamologul triestin susţine chiar că e convins că în această cheie trebuie înţeleasă atitudinea lui Putin, mai conştient decât omologii săi occidentali de dimensiunea catastrofală, în primul rând pentru el şi pentru Rusia, a unui astfel de scenariu.
Cât despre autorul – sau autorii – atentatului de la clubul Reina nu-i deloc exclus să fie vorba tot de unul dintre acei „lupi solitari” de care se vorbeşte în media internaţionale şi în toata cancelariile. Însă el ori ei ar putea să fie în mod egal fie jihadişti radicali, „soldaţi ai lui Allah”, fie kurzi, fie autodesemnaţi din rândul zecilor de mii de victime ale măsurilor de epurare întreprinse de Erdogan.
Oricum ar fi, dacă un Al Treilea Război Mondial n-a fost încă declarat, asta nu înseamnă că în marasmul conflictului în act pe toate fronturile, nu există indiciile, aproape sigure, ale unei conflagraţii încă incipiente, dar nu mai puţin îngrijorătoare.
