Regizorul, dar şi actorul, scenaristul şi producătorul de film Sergiu Nicolaescu, stins din viaţă ieri-dimineaţă, la vârsta de 82 de ani, a avut o premoniţie, mai degrabă divină, mărturisind, cu nu multe zile în urmă (12 decembrie 2012), că „mai are puţin de trăit”. Lasă în urmă o carieră artistică interesantă, de patru decenii, extrem de prolifică, exprimată prin 60 de filme, în care a îmbrăcat haina de regizor, scenarist şi actor şi, aşa cum se spune, un imens gol în cinematografia românească. A cochetat şi cu politica, dar nu la maniera la care au făcut-o Costa Gavras sau Jean-Luc Godard, în precedenta legislatură încheind al cincilea mandat în Parlament, din partea social-democraţilor. A ţinut să se numere, totodată, şi printre „actorii” revoluţiei din decembrie 1989 din Capitală. Cineast interesant, cu apetit comercial, poate chiar emblematic pentru o perioadă nu uşor respirabilă, Sergiu Nicolaescu spunea cu emoţie, la 6 decembrie 2012, cu prilejul decernării titlului de Cetăţean de onoare al municipiului Târgu Jiu, în care s-a născut, că filmul a fost însăşi existenţa sa. Ceea ce poate fi chiar adevărat. Dar că „nici un film n-a fost făcut la comandă” şi toate filmele le-a făcut aşa cum şi-a dorit, iar acolo unde a trebuit totuşi să politizeze ceva a făcut-o cu multă prudenţă, asta e o deplină aiureală, lipsită de orice verosimilitate. Atâta vreme cât filmul trebuia să rămână un instrument de propagandă în mâna partidului totalitar. Legendarul comisar Miclovan, devenit apoi Moldovan, cu care Sergiu Nicolescu afirmă că a atins celebritatea ca actor, s-a născut în 1972, după ce Titus Popovici şi Petre Sălcudeanu au avut ideea de a plata în locul rafinamentelor de imagine şi de decor tiparul garantat al filmelor de acţiune americane. Să ne înţelegem asupra unui aspect deloc insignifiant: tezele din iulie 1971 introduseseră un control politic mult mai strâns asupra producţiilor culturale, educative şi de presă. Pe fondul naţionalismului comunist, propagat sistematic, la început cu discreţie, se declanşează un cult al personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, acesta dobândind dimensiuni istorice hiperbolizate, fiind aşezat alături de Al. I. Cuza, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Decebal, Burebista şi aşa mai departe. Aparatul de propagandă confecţionează sintagme aberante, precum „geniul Carpaţilor” sau „stejarul de la Scorniceşti”. S-a vorbit şi se va mai vorbi despre filmul „Mihai Viteazu” (1971), „cea mai profitabilă investiţie în propagandă prin cinema a regimului comunist român” (Cristian Tudor Popescu, „Filmul surd în România mută”, Editura „Polirom”, 2011), menit să alimenteze valul de încredere naţională ce cuprinsese România, imediat după momentul din august 1968, când Nicolae Ceauşescu a refuzat să se mai supună Kremlinului, condamnând intervenţia ţărilor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia. Sugerând astfel Occidentului o dizidenţă, despre care s-a vorbit atâta. Ideea fundamentală pe care o introduc Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici, regizorul şi scenaristul, este cea a „ţărişoarei” conduse de fiul ei cel mai iubit, care nu îngenunchează în faţa imperiului. În film, trupele lui Mihai arată ca „armata întregului popor”, iar la întrebarea lui Sigismund Bathory „Câtă oaste ai?” i se răspunde mândru „Toată ţara”. Ori, nimic mai fals, fiindcă armata angajată şi condusă de Mihai Viteazu se baza pe mercenari, plătiţi cu bani de la boieri, din exploatarea moşiilor, şi de primăriile oraşelor. Charisma lui Amza Pellea, dimensiunile spectaculoase ale bătăliilor filmate şi toate celelalte ingrediente au făcut din „Mihai Viteazu” un pisc ca număr de spectatori şi nici un scenarist nu va atinge performanţele lui Titus Popovici în a rezolva situaţii dificile ideologic, prin episoade încărcate artistic cu realitate umană. Deformarea în scop propagandistic a istoriei, realizată prin omisiuni, minimalizări sau magnificări, nu scapă atenţiei. Să ne mai referim la încă o peliculă, „Zile fierbinţi” (1975), omagiu adus autocratului comunist, deloc cu subtilitate. Fiindcă abuzurile de putere, deciziile arbitrare, autoritarismul îi sunt iertate tovarăşului director de şantier (Mihai Coman, interpretat de Sergiu Nicolaescu), bolnav de ce altceva decât de inimă, organul cel mai afectat de consumul revoluţionar neîncetat, ars de flacăra luptei pentru binele ţării, căci nu degeaba Nicolae Ceauşescu avea ca unică rimă permisă cuvântul văpaie. Dincolo de limitele absolut fireşti, umane, dincolo de schematismul multor reţete, dar şi de ambiţia nestrămutată de a interpreta roluri diferite ca încărcătură psihologică, cu o predispoziţie pentru armele de foc, Sergiu Nicolaescu rămâne în cinematografia românească ca un reper, nu neapărat moral şi nu neapărat de invidiat, dar interesant. Şi însăşi stingerea sa din viaţă, cu cortegiu de comentarii, de toate calibrele, constituie materia primă pentru un film. Fiindcă de data asta îl “ciuruiesc” alţii.
