Etichetat, uneori, chiar în cercul unor prieteni pe care nu-i suspectez de rea-voinţă,că aş fi un nostalgic n-am încetat să mă chestionez cu toată gravitatea impusă asupra posibilei veridicităţi a acestui epitet. Fireşte, aşa cum am mai notat în câteva rânduri, neatenţi la „istoria” semantică a termenilor, trecem prea uşor cu vederea modificările, uneori esenţiale, de sens, ignorând, spre exemplu, că, în origine, nostalgia a pătruns, pe la sfârşitul veacului al XVI-lea, direct în lexicul medical. În plus, nici în discursul cotidian, cuvântul n-ar trebui repudiat, fiindcă e în firea fiecăruia dintre noi să ne lăsăm tentaţi, emoţional şi spiritual, de propriul trecut existenţial, cu laturile sale mai luminoase şi chiar cu cele mai obscure. Timpul fuge ireversibil şi astfel suntem martori inocenţi ai vieţii care se scurge şi căreia ne opunem cu o rezistenţă pe care gratuitatea nu o face mai puţin frecventabilă.
Mi-au revenit în minte aceste ambiguităţi interogative contemplând, dintr-un pat „bolnav”, nesfârşitele dispute, relatări, comentarii declanşate şi întreţinute, uneori cu un patos debordant sub semnul unei emoţii gălăgioase, de tragedia întâmplată la blestematul club bucureştean.
Ceea ce m-a siderat, la un moment dat, a fost un detaliu, poate cel mai insignifiant în dinamica tragediei, dar pe care înclin să-l includ într-o logică perfidă a acestor ultime decenii pe care le trăim. E vorba de fosta destinaţie a spaţiului în care s-a produs tragedia: o fabrică de încălţăminte, una dintre făloasă la vremea ei, din moment ce în ea se fabrica încălţăminte pentru export. Abandonată, în vuietul aiuritor al distrugerilor în masă a unei economii etichetată, din motive pe care nicio raţiune cât de cât normală, numai bună pentru fier vechi.
Şi nu e vorba doar de această făbricuţă, în care trudeau şi supravieţuiau, în pofida multor aberaţii ale unui sistem centralizat şi, pe alocuri, utopic, ci de mii de astfel de fabrici, combinate, uzine, unităţi de cercetare ale căror ruine te întâmpină azi la tot pasul.
Paradoxul de o gravitate care, observ, ne scapă prea uşor, constă însă în „reprofilarea” acestor clădiri abandonate şi ruinate: transformarea lor din locuri de muncă în locuri de distracţie: multe, rânduite la tot pasul, majoritatea încropite în grabă, sub semnul profitului imediat şi uşor.
Nimic n-a rezistat tăvălugului distrugerii fără noimă şi sunt rarisime exemplele în care vechile construcţii industriale s-au reprofilat pe ceva cu adevărat constructiv, chiar dacă n-au lipsit nici programe investiţionale, naţionale ori europene, şi, mai ales, în umbra cărora s-au derulat, în circuite de delapidare, milioane ori miliarde de lei. Şi de euro. Inutil de adăugat că, rămânând în spaţiul divertismentului, nu cunosc niciun caz în care în astfel de clădiri abandonate să se fi amenajat o librărie, o bibliotecă, dacă nu chiar o sală de spectacole de care se duce atâta lipsă.
Revenind, deci, mă întreb dacă eticheta de nostalgic mai conservă ceva din maliţiozitatea pe care nu puţini dintre lăutarii acestui crud şi sălbăticit capitalism al cărui Dumnezeu e doar profitul o distilează în retortele unei retorici de mucava.
