Când România e o familie

O nenorocire de proporţii, ca cea petrecută zilele trecute, într-un club din Bucureşti, a generat un imens şoc emoţional, ca amplitudine şi arie de propagare. Toată lumea are ceva de spus, de comentat, de vociferat, de condamnat, la o întâmplare tragică, soldată cu morţi şi răniţi, la care detaliile se amestecă parcă voit, dorindu-se premeditat ocultarea erorilor umane. Şi nu atât pentru punerea la zid a vinovaţilor, cât pentru evitarea superficialităţii în alte situaţii viitoare. Evocând fatalitatea nu comitem o eroare logică, dacă avem în vedere că locul cel mai sigur de pe pământ e patul, cum spunea un înţelept, în care ne culcăm fără grijă seară de seară, şi totuşi în el mor cei mai mulţi dintre oameni. Cu toate acestea, inventariind atâtea şi atâtea opinii, puncte de vedere, mărturisiri, relatări, degeaba exprimăm regrete, altminteri circumscrise contextului dramatic, dacă nu acceptăm ca premisă a dezbaterii, uimirea deloc nătângă că nu s-a găsit nici unul dintre cei prezenţi în sala Clubului “Colectiv”, care să realizeze pericolul existenţei unei singure uşi de intrare/ieşire, şi aceea îngustă, numărul insuficient de extinctoare şi imensul risc al “efectelor pirotehnice”, anunţate cu patru zile înainte, de unul dintre membrii formaţiei într-un interviu reprodus pe site-ul Ştirilor Pro Tv, cum comentează cu uimire Alecu Racoviceanu un iscoditor ziarist, într-o tabletă din Evenimentul Zilei. Cu alte cuvinte, folosirea artificiilor, într-un spaţiu închis al Clubului “Colectiv”, de pe strada Tăbăcari, din Capitală, era anunţată. Ori dacă în atâtea momente ale vieţii noastre cultivăm îndoiala anticipativă, uneori isteria prematură, sindromul drobului de sare, de această dată, deşi se lansa al doilea album al rockerilor de la Goodbye to gravity, într-o atmosferă de extaz, prilejuită de prezenţa a peste 400 de persoane, parcă s-a dorit… ceasul rău. “(…)Vrem să transpunem publicul pentru o oră şi jumătate în altă lume(…)“, declara Alex, unul dintre membrii formaţiei. Nu distribuim vinovăţii. Este treaba altora, care se ocupă de iresponsabilitatea patronilor. Dar am văzut cum arată virtuţiile în act, cum sunt dozate intensitatea şi dinamismul lor, şi cât de adecvată e administrarea lor. Nimeni nu pretinde unor tineri, majoritatea poate excelent dotaţi cu talent şi inteligenţă, obedienţă oarbă şi cuminţenie decelebrată. Discutăm despre altceva la capătul unei tragedii imense: despre ipocrizie. Răul s-a produs şi nu este vorba doar de deplângerea patetică a consecinţelor teribile, soldate cu morţi şi răniţi. Chiar nu-şi au rostul glumiţele facile cu iz de moralitate pe seama “angajării” politicienilor, i-am văzut pe nu puţini confraţi, de obârşie mai curând elitistă decât comună, preocupaţi de “stricta gesticulaţie a decidenţilor”. Poate că unii dintre ei, fie că ne plac ori ba, chiar au spus vorbe potrivite, fără a stârni dileme şi iritări gratuite, înţelegând prin ton şi cumpănirea gesturilor să se integreze într-un scenariu uman, într-un raport normal cu o realitate dramatică. Deplângând în atâtea şi atâtea situaţii criza unei virtuţi, precum solidaritatea, am văzut că totuşi, într-o lume a coagulărilor întârziate, solidaritatea umană chiar există, nehrănită de emotivitate parohială, semn tonic. Fundaţia “Mereu aproape”, am înţeles condusă de jurnalista Alessandra Stoicescu, despre care nu se pomeneşte decât rareori, ne-a dus duminică seara într-un teritoriu inefabil, probând că solidaritatea rămâne varianta caldă a societăţii civile. Fondurile strânse (un milion de euro) în cadrul unui teledon vor fi donate integral familiilor îndoliate. Şi tot de solidaritate este vorba în anunţul ambasadorul Franţei în România, Francois Saint-Paul, că cei mai buni medici francezi specializaţi în arsuri sosesc la Bucureşti pentru a opera victimele incendiului de la Club Colectiv.