Ce e trist pe pământ, spunea într-o împrejurare Jean Renoir, cunoscut regizor, scenarist, producător şi actor de film francez, este că toată lumea are dreptatea sa, pe care o clamează, când găseşte de cuvinţă. Ceea ce nara Jacques Attali în cartea sa „Francois Mitterand, aşa cum a fost” (ed. Historia, 2008) nu se mai pune, probabil şi pentru faptul că „tot ce a fost” nu mai contează. Numai că Fiodor A. Luchianov, director de cercetare la clubul de discuţii Valdai, membru senior, cadru universitar, a moderat şi de data aceasta discursul lui Vladimir Putin, readuce în atenţie ceea ce fostul consilier principal al lui Francois Mitterand de la Elysee povestea în cartea sa: reunificarea Germaniei în urma acordului din 3 octombrie 1990, care a marcat un punct de cotitură pe harta Europei („chestiunea germană” dispăruse şi odată cu ea teama unui nou război între marile naţiuni europene) a avut un punct de sprijin în Mihail Gorbaciov. Politicienii europeni, de referinţă, precum Mitterand, Margareth Thatcher, Giulio Andreotti, liderii Benelux, deloc entuziasmaţi de idee, exprimau o reticenţă vădită. Fraza atribuită lui Andreotti „iubesc Germania atât de mult, încât aş prefera să fie două” exprima o stare de spirit. Attali spunea, că pe 20 ianuarie 1990, prim-ministrul britanic se plângea de cancelarul german Helmut Kohl: „Opriţi-l, ne calcă în picioare, vrea totul! Nu doar să înghită RDG-ul, acum vrea să-i plătim şi reunificarea”. Kremlinul nu vedea nici un motiv să se teamă că Germania îşi va recâştiga statutul de mare putere şi tocmai poziţia sa a contribuit, cel mai mult, la unificarea rapidă şi destul de lină. E adevărat, Gorbaciov a cerut câteva miliarde de mărci (12 miliarde după anumite surse) pentru că a acceptat retragerea trupelor ruse staţionate, dar ministrul german al Finanţelor, din epocă, Theo Wargel, a redus mult preţul. Gorbaciov a scris ulterior că personal cosidera negocierile dificile ca inacceptabile, în principiu, întrucât dorea o relaţie calitativ nouă, bazată pe încredere. Problema cheie: prezenţa unei Germanii unificate în NATO, care nu mai era ostil Rusiei, de când „războiul rece” se terminase. Mihail Gorbaciov care a fost, ulterior, aspru criticat pentru lipsa unor acorduri semnate s-a apărat, dar a făcut-o neconvingător, încât imaginea sa a avut mult de suferit. Acum, Emmanuel Macron clamează dezinvolt: „Suntem într-o confruntare cu Rusia”, cum a făcut-o înaintea summit-ului de la Copenhaga, care a reunit 27 de şefi de stat şi de guvern. La rândul său premierul danez, Mette Frederiksen, a îndemnat Europa să pregătească un răspuns foarte puternic la războiul hibrid al Kremlinului. Spiritele s-au încins periculos. Zilele trecute, J.D. Vance a făcut dezvăluirea că Washingtonul analizează cererea Ucrainei de livrare a unor rachete Tomahawk, cu rază lungă de acţiune, de înaltă sofisticare tehnologică şi precizie, apte de a lovi în adâncime teritoriul rus. Oricum, de la discuţiile de pace de acum două luni, cum le numea preşedintele american Donald Trump, la pregătirile de război, s-a trecut destul de repede. În discursul său la forumul Valdai, preşedintele rus a invocat o metaforă cu „ursul adormit” care se pregăteşte pentru hibernare avertizând să nu se încerce „mânia lui când e deranjat”. Rusia, în opinia liderului de la Kremlin, nu urmăreşte o confruntare directă cu ţările europene. Dar cine îl mai crede? Se spune însă că Germania e pregătită să finanţeze achiziţia de rachete Tomahawk pentru Ucraina. Deşi cursul războiului nu e uşor de schimbat. Rachetele ar putea atinge, pentru prima dată, zonele rezidenţiale ruseşti. Cancelarul german a scris săptămâna trecută în Financial Times că îndeamnă Uniunea Europeană să transfere rezervele îngheţate al Rusiei (circa 300 miliarde dolari) către Ucraina exclusiv pentru achiziţionarea de arme. Războiul oricum a escaladat, Volodimir Zelenski are zilnic de făcut declaraţii, şi între ceea ce spune el, şi ceea ce i se răspunde de la Moscova –niciodată direct- e un război al surzilor. Sancţiunile economice, în cascadă, pentru Rusia, sunt pe cale să aibă efecte şi în vestul Europei. Cel puţin aparent, Washingtonul şi Moscova comunică pe canalele avute la dispoziţie şi nici una din părţi nu caută confruntarea directă.
