Un cotidian italian a republicat, zilele trecute, un serial din ultimele intervenţii ale Orianei Fallaci, în primul rând discursul său pronunţat în decembrie 2005, cu prilejul decernării prestigiosului Premiu „Annie Taylor Award”, înainte cu mai puţin de un an de a se stinge şi în care celebra jurnalistă, scriitoare, luptătoare în Rezistenţa antifascistă, pune la zid islamul şi pe jihadişti, generând un veritabil scandal pe frontul „stângii” pe care militase aproape întreaga sa existenţă. În realitate, după stabilirea sa definitivă în SUA şi după 11 septembrie 2001, îşi schimbase radical poziţiile, deşi ea însăşi mărturisea – şi nu fără îndrituire – că încetase să mai creadă în „ideologii” şi, deci, în pretenţiile politicienilor de a se declara de stânga ori de dreapta:
„Ergo, termenii Dreapta şi Stânga sunt pentru mine două stătute şi învechite expresii la care recurg doar din obişnuinţă sau din convenienţă verbală. Şi, aşa cum spun în ’Puterea Raţiunii”, în ambele văd doar două echipe de fotbal ce se deosebesc prin culoarea tricourilor purtate de jucătorii lor dar care, în substanţă, joacă acelaşi joc. Jocul de a prinde mingea Puterii. Însă nu Puterea de care e nevoie spre a guverna: Puterea care îi foloseşte ei înseşi. Care se istoveşte pe sine însăşi în sine însăşi”.
Se ştie că „Furia şi orgoliul”, cartea sa, probabil cea mai faimoasă, apărută în 2001, dezvoltând un articol tipărit de „Corriere della sera” în 29 septembrie din acelaşi an, la doar trei săptămâni de la atacul Turnurilor Gemene din New York, a declanşat un val de critici şi de contestaţii, dintre cele mai acide, pentru poziţiile anti-islamice ale autoarei. Zarva creată în întreg Occidentul şi impusă şi animată atât de stânga radicală cât şi de dreapta fascizantă e cunoscută şi, de aceea, nu mă voi opri asupra ei.
Recitându-i însă discursul „american” invocat mai înainte, îmi e aproape imposibil să nu constat accentele cu adevărat profetice ale acestei temerare revoluţionare (în semnificaţia cu totul particulare pe care ea însăşi avea s-o confere cuvântului) în care subzistă, în deplină legitimitate şi coerentă viziune, judecăţi valide faţă de evenimente, evoluţii (mai exact, involuţii), orientări din aceşti ultimi ani şi ultime luni şi săptămâni din actualitatea imediată.
Citându-l pe anticul Pericle („Secretul fericirii este libertatea. Iar secretul libertăţii este curajul”), apriga reporteră de război ce cunoscuse şi discutase cu cele mai puternici şi mai atipici politicieni ai ultimilor şaizeci de ani (de la Kissinger la Aravat, de la Komeini la Castro, de la Gaddhafi la Saddam), ea revine la Toqueville şi la nemuritorul său tratat asupra democraţiei articulând unul dintre cele mai dure procese falselor regimuri democratice surprinse într-un ireversibil proces de decadenţă a civilizaţiei occidentale şi a civilizaţiei umane în întregul ei.
Căci, preluând o disociere vinovat ignorată a lui Toqueville, care susţinea că, dacă în regimurile absolutiste sau dictatoriale despotismul loveşte trupul, punându-l în lanţuri şi supunându-l la torturi fizice, lăsând însă spaţiu sufletului să se salveze,
în democraţiile fade, în regimurile inerţial democratice, despotismul salvează trupul şi loveşte sufletul. Fiindcă sufletul e cel pe care vor să-l pună în lanţuri. Să-l tortureze, să-l suprime. Astfel, victimei nu i se spune niciodată ceea ce i se spune în regimurile absolutiste sau dictatoriale: ’Ori gândeşti ca mine ori mori’. I se spune: „Eşti liber să nu gândeşti ori să gândeşti cum gândesc eu. Dacă nu gândeşti cum gândesc eu, nu te voi suprima. Nu mă voi atinge de trupul tău. Nu-ţi voi confisca averile. Nu-ţi voi viola drepturile tale politice. Îţi voi îngădui chiar să şi votezi. Însă nu vei fi niciodată votat. Nu vei fi niciodată ales. Nu vei fi niciodată urmat ori respectat. Fiindcă recurgând la legile mele despre libertatea de gândire şi de opinie, eu voi susţine că eşti murdar. Că eşti mincinos, corupt, păcătos, mizerabil, bolnav mintal. Şi foi face din tine un escroc, un criminal. Te voi condamna la Moarte Civică, iar oamenii nu te vor mai asculta. Mai rău. Spre a nu fi la rândul lor pedepsiţi, cei ce gândesc ca tine te vor abandona”.
Cine, stăpân încă pe propria judecată şi înfrângând spaima pe care o presupune Adevărul (altă sentinţă fallaciană!), citind aceste cuvinte nu recunoaşte în substratul lor marasmul, difidenţa, perplexităţile, nevolnicia şi sila ce i se oferă, alimentate din belşug, cu o ipocrizie prezentată sub sigla unor „doctrine”, în prezentul imediat în care trăim?
Evenimentele din Orientul Mijlociu, din Africa de Nord, din Irak, Afganistan, din Siria, terminând cu cele din Ucraina se regăsesc, profetic, în judecăţile Orianei Fallaci în toată fizionomia lor sustrasă ambalajelor manipulatorii. Ca şi marile, crudele decepţii pe care le trăim, în nişte regimuri democratice în care, exilat Curajul, ca suport al actului revoluţionar în exacta funcţiune pe care geniala florentină i-o conferă, Adevărul este doar o himeră, redus la acel joc de prindere a mingii Puterii vânate pentru uzul în sordidul ei uz propriu.
