Se vor împlini, curând, două decenii de la decesul criticului şi istoricului literar Al. Piru şi nu mă pot sustrage tentaţiei de a-i evoca personalitatea: complexă, nelipsită de controverse, dar oferind un model de conduită academică şi de sagacitate egal distribuite între ironism şi jovialitate.
Pentru Craiova şi pentru spaţiul oltean în dimensiunea sa culturală mai largă, numele Al. Piru e sinonim cu naşterea şi impunerea filologiei şi a filologismului în această parte de ţară. Trimis, în toamna lui 1966, în Bănie ca decan al unei facultăţi aflate, ca întreg Ateneul, abia schiţate, Profesorul (fiindcă nu agrea apelativul funcţiei de decan ce-i fusese încredinţată) a impus, aproape miraculos, instituirea, prin arderea mai tuturor etapelor tranzitorii, a unui regim universitar autentic, rezistent la tribulaţii şi imixtiuni externe.
Am avut norocul de a fi fost agreat de Profesor încă din primele săptămâni ale studenţiei mele: oricât de straniu, deschiderea d-sale faţă de mine s-a produs ca urmare a unei polemici, în cadrul căreia, cu o îndrăzneală necenzurată, specifică vârstei, l-am susţinut pe Lucian Blaga în dauna lui Tudor Arghezi preferat de Profesor. Aveam 18 ani şi publicasem deja câteva poezii prin presă, dar nefericitul meu gest de a-l contra în public, fără vreo miză distinctă, în loc să fie taxat aşa cum ar fi meritat, mi-a facilitat un acces mai direct şi, ulterior, la o preţuire care nu s-a stins, din câte ştiu, niciodată.
Al. Piru era, cum se spune, om cu carte; dar nu oricum, ci o enciclopedie literară dotată cu un aparat de măsură de o exactitate bulversantă; imposibil de manipulat, la nivel de bibliografie, intervenea, la cea mai mică derapare de acest ordin, cu promptitudinea unui computer de astăzi.
Îmi amintesc o conferinţă a acad. Şerban Cioculescu, considerat, la rându-i, un monstru sacru al acurateţei informaţiei: cu Al. Piru alături, venerabilul critic a trebuit, cu eleganţa de spirit ce-i era proprie, în câteva rânduri să se oprească, la o dată ori la titlul unei cărţi ori studiu din larga bibliografie universală, cerând aprobarea comilitonului său.
Mai târziu, la ultimul examen pe care urma să-l susţin cu Profesorul (care refuzase, doi ani la rând, să mă chestioneze, trecându-mi nota direct în catalog), iarăşi dintr-un imbold cam nesăbuit, spre a mă răzbuna pe un asistent al său, am redactat lucrarea scrisă, obligatorie pe atunci, despre „Sărmanul Dionis” cu multe citate aproximative ori inventate din Schopenhauer, în…germană. Lucrarea a ajuns, fireşte, la Profesor spre corectare care, cu inegalabilul său simţ al umorului, a pus-o deoparte şi refuzând, şi de data aceasta, să mă examineze, m-a chemat mai târziu înşirându-mi erorile de germană din lucrare, dar propunându-mi să rămână …între noi.
Cursurile sale despre Eminescu şi Caragiale, unicele din întreaga-i carieră ţinute cu dedicaţie pentru anul nostru de studiu cu care se înfiinţase noua facultate, au fost, timp de un an, probe de erudiţie, de interpretare şi, deopotrivă, de veritabil spectacol.
S-a spus despre Al. Piru că a fost un discipol „nereuşit” al maestrului său, G. Călinescu. În ce mă priveşte, în ciuda preţuirii nemăsurate pe care i-o purta, n-a căutat niciodată să-l concureze, ci doar să-i cinstească moştenirea urmându-l doar în respectul operei literare şi mai ales al autorităţii catedrale de la care nu abdica sub nicio formă şi la nicio presiune. Avea şarm, generos şi înţelegător cu studenţii, exigent, dar paternal cu tinerii pe care şi-i luase alături de el în susţinerea disciplinelor, galant cu sexul frumos, inamic al birocraţiei pe care, ca decan, o reducea la minimum util, intransigent, în calitate de evaluator de opere şi de autori, îndeosebi contemporani, nelipsit, altminteri, ca şi maestrul său, G. Călinescu, de verdicte greşite, ori doar ratate; totul însă sub semnul unei bonomii care sfârşea, paradoxal, nu în forma unor campanii „belicoase”, şi ele la modă, ci în cea a unei rare şi captivante colocvialităţi: orice se poate discuta, în literatură şi artă, dar nu numai – sugera domnia sa -, cu condiţia să dispui de argumente, de gust şi, fireşte, de informaţia exactă şi punctuală.
Deloc autoritar, Al. Piru era o autoritate: una care, din păcate, astăzi, dacă mai există, e vidată de eficienţă, fiindcă s-au modificat-deteriorat-inversat, nu doar unele roluri în societatea grevată de incultură şi de ipocrizie intelectuală, ci modelele înseşi. Adică, anti-modelele.
Promovat şi, eventual, „preţuit”, e dascălul incompetent, pion pe masa unor jocuri de interese cu iz penal, în timp ce profesorul dotat cu autoritate ştiinţifică, e ignorat, dacă nu cumva îndepărtat ca un pericol pentru autoconservarea mediocrităţii crase.
Memorându-l aici pe Al. Piru, mă întreb dacă nu cumva drumul „zăpezilor” villoniene îl va fi luat şi Dascălul, universitar, gimnazial ori liceal, cel pe care societatea mediatic-globalizată îl sacrifică în favoarea unor triste figuri de puşlamale agramate şi aculturale.
