Ieri, 2 iunie, Italia şi-a sărbătorit, cu un sentiment al demnităţii naţionale mai temperat decât oricând, refuzându-se, la cel mai înalt nivel (prezidenţial, parlamentar şi guvernamental), tentaţii festiviste ce n-au lipsit de-a lungul deceniilor. Şi totul în pofida unei aniversări subsumate unei cifre rotunde: 70 de ani de istorie republicană, urmare a acelui referendum istoric din 1946, la un an de la căderea Fascismului mussolinian, nu doar dictatorial, ci şi sub scutul unui monarhism a cărui complicitate cu regimul Ducelui continuă şi azi să întreţină disputele istoriografice.
De italieni, ne leagă, milenar, multe şi diverse legături, în parcursuri ale unei Istorii oscilând sub semnul unei confrerii disputate între sentimente de „gintă comună” şi dezacorduri conjuncturale. Se uită uşor şi culpabil că mai toţi voievozii şi prinţii vechilor provincii româneşti şi-au desăvârşit profilurile culturale în universităţile din Peninsulă, după cum aproape că nu ne mai amintim că, după actul de la 1 Decembrie 1918, tot din Italia Marea Unire a tuturor românilor era celebrată prin remodelarea Imnului Italiei, Fratelli d’Italia, la crucialul eveniment de la Alba Iulia.
Ceea ce a frapat această aniversare rotundă (la cinci ani de la cea a celor 150 de ani de la prima unificare a Peninsulei, din 1861, aşadar la doi ani după Unirea noastră sub sceptrul lui Cuza) mi s-a părut a se detaşa câteva aspecte a căror particulară semnificaţie s-ar cuveni luată şi modelată ca un memento pentru ceea am fost, suntem şi, mai ales, pentru cum ne raportăm la un viitor marcat de atâtea incertitudini.
Cel dintâi i-l atribui iniţiativei preşedintelui Sergio Mattarella de a invita, în istorica Piaţă a Palatului Quirinale, alături de reprezentanţii instituţiilor fundamentale ale ţării, şi pe cei 400 de primari în funcţie din toată Peninsula. Gestul e cu atât mai semnificativ cu cât, ca şi la noi, duminica viitoare vor avea loc alegeri administrative şi la ei, aşadar iniţiativa prezidenţială s-a dorit o invitaţie la normalitate în plină campanie electorală cu mult mai animată decât a noastră.
În al doilea rând, o redacţie, cea a o pularului cotidian „Corriere della sera”, a lansat, pe propriul portal online, o iniţiativă sub formă de anchetă-sondaj, sub genericul „70 de motive pentru a fi mândri că suntem italieni”: 70 de jurnalişti, colaboratori din rândul celor mai diverse şi mai reprezentative categorii socio-profesionale şi-au exprimat, într-un minut, raţiunea proprie a sentimentului de orgoliu naţional. Şi, astfel, într-un video ce nu depăşeşte o jumătate de ceas, sunt evocate, nu fără un impact emoţional pe cât de real pe atât de măsurat cu discreţie, fără emfaze, tot atâtea domenii de tipul made in Italy ce conturează gloria unei naţiuni, de la pizza la cappuccino şi la paste, la geniile culturale şi ştiinţifice, nelipsind, cum altfel, nici fotbalul.
Un al treilea aspect l-a constituit o întâmplare (fie-mi îngăduit termenul în ambiguitatea sa seducătoare!) legată de zilele naşterii, cu 70 de ani în urmă, a noii Italii Republicane şi care are în centrul ei o fotografie ce s-a constituit, de-a lungul întregii perioade, efigia-simbol a acelui act istoric. E vorba de chipul unei tinere surprins de aparatul unui fotograf, Federico Patellani, fondatorul în acei ani ai fotojurnalismului, cu un surâs enigmatic, giocondian, de la balconul cotidianului „L’Avanti” din Milano.
„Istoria” acestei imagini emblematice ce avea să nu lipsească din presa italiană de la nici un 2 iunie de-a lungul celor şapte decenii, e, în sine, incitantă. Întâi, fiindcă până acum nu s-a ştiut identitatea acelei tinere: un chip ce-avea să se instituie la dimensiunea unui simbol al noii Italii. De vină, s-a scris zilele acestea, a fost întâi de toate, modestia ei care a impus şi propriei familii să nu divulge „taina”.
E vorba de Anna Iberti, pe atunci în vârstă de 24 de ani ( decedată în 1997), colaboratoare la amintitul cotidian şi care va deveni soţia unui cunoscut jurnalist, Franco Nasi. Ea s-a retras curând din lumea presei, consacrându-se familiei şi, mai ales, voluntariatului social, sub semnul aceluiaşi anonimat. Cât îl priveşte pe fotograf, el n-avea nicio legătură cu cotidianul „L’Avanti” şi fotografia a fost fructul împrejurării că anunţul victoriei referendiale l-a prins pe strada din Milano şi, intuind simbolistica acelui chip surâzător, n-a rezistat imboldului profesional. Genial, desigur.
O unică morală se cuvine căutată în zonele mai intime ale acestor acte. Şi fapte. Şi, de ce nu, întâmplări. Anume că, în era, pe alocuri buimacă, a globalizării, calea spre normalitatea – pierdută dar care continuă să ne bântuie visurile – este cea care, excluzând naţionalismele agresive, trebuie să-şi regăsească în naţional acel suport ce-a întreţinut, prin veacuri, însăşi Istoria Lumii. Vorba inspirată a lui Arghezi că, numai fiind foarte români devenim universali, e de o actualitate profetică.
