Ne apropiem de noaptea magică a Învierii într-o indiferență cvasi-totală față de pioșenie și nevoia slăbănoagă, cum o numea Nae Ionescu, de a împăca domeniul rațiunii cu cel al harului. Ca și cum cine a intrat o dată în împărăția harului, nu se mai necăjește cu neputința rațiunii. Participarea laicilor la viața Bisericii se răstrânge. Asistăm cu pasivitate la o involuntară subversiune o oricărui sentiment religios. Sărbătoarea creștină seamănă pentru tineri a amuzament de club iar Răstignirea și Învierea Domnului sunt reduse la scenariul unei distracții amuzante. Or, sărbătoarea pascală e un fel de a recapitula inventarul greu de dus al încercărilor, prin care trecem de-a lungul unei vieți: provocarea, șubrezenia, suferința, disperarea, dubiul, revolta, moartea. Cu un cuvânt -ne încredințează filozoful Andrei Pleșu- depozitul de pătimiri al destinului nostru, cu potențialul lui “de înviere”, adică de “trecere peste”, de valorificare și transfigurare. E o probă dură, suportabilă doar prin speranță. Ceea ce ni se mai spune este că avem dreptul să ne fie milă nu doar de aproapele de lângă noi, ci și de aproapele din noi înșine. Săptămâna patimilor culminează cu bucurie și lumină, pierzând din vedere, în entuziasmul unei celebrări legitime traversarea patimilor. Ștergem prea repede și prea ușor cearcănul de suferință. Las interpretările și încercările de a înțelege, mărturisind o credință nestrămutată. Deși cuvintele se mișcă anemic, printr-un spațiu paralizant. Cui oare servește gândirea dezîntrupată -pomenită de Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon, doi rafinați intelectuali, cu studii serioase, la mari universități americane, în cartea lor “A treia forță: România profundă” (Ed. Logos). Cine are nevoie de o ortodoxie angelică, fără babe și parastase, de o mișcare intelectuală de dreapta “neoconizată” în manieră dâmbovițeană de foști sorosiști și gedesiști, de o stângă formată din activiști ai drepturilor omului, multiculturaliști și feministe. Gândirea dezîntrupată, străină de modul natural de cugetare al românilor are o geneză insolită, asupra căreia nu mai insistăm. Fiindcă împotriva ei sfinții părinți ai Bisericii au dus o luptă înverșunată. Cert este că, enunțând un set de argumente, deloc la locul lor, creștinismul este considerat un obstacol în calea progresului și nu numai: credința într-un Dumnezeu, care îți ascultă rugăciunile este o credință demodată. Concluzia? Regulile tradiționale nu pot fi reinterpretate și adoptate situației curente. Numai că adoptarea silită a unui sistem teologico-politic străin înseamnă siluirea mecanică a vieții care poate avea efecte perverse pe scară națională. Dar am ieșit din subiect. Un om e uman, nu pentru că îl obligă “Dumnezeu din ceruri”, ci pentru că îl obligă Dumenzeul din el. Mă port moral nu pentru că primesc ca bonus nemurirea, ci pentru că nu pot altfel (“Despre destin” – Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu). Deșertificarea de care adesea discutăm prin părțile locului nu se reduce doar la ceea ce știm, ci și la deteritorializarea sufletului nostru.
