Primul contact cu trupa Teatrului Naţional din Craiova l-a avut la începutul anilor ‘90, pe când era student la Facultatea de Litere din Cluj. Văzând atunci „Phaedra”, celebrul spectacol al lui Silviu Purcărete, cu Leni Pinţea-Homeag în rolul principal, Radu Afrim a ales regia, abandonând filologia… A trebuit să treacă peste 20 de ani pentru a pune piciorul în acest teatru, dar şi pentru a veni pentru prima dată în Craiova.
„Deşi ştiam că teatrul de-aici are o istorie şi un repertoriu în spate, nu m-am lăsat copleşit de acest lucru”, afirmă reputatul şi, totodată controversatul regizor, care aduce în faţa publicului craiovean – în premieră naţională – un spectacol după textul tânărului scriitor bosniac Adnan Lugonic „Dacă am gândi cu voce tare”. Unul tipic preferinţelor sale, afirmă chiar reprezentanţii instituţiei: „Prostituate, gay, taximetrişti, tineri derutaţi, învăţători comunişti, bătrâni de la ţară, soţul care lucrează prea mult, soţia-mama casnică etc., în situaţii de disperare, frică, negare, singurătate în doi. Peste toate tronează sinuciderea unui vânzător pe care l-au întâlnit, măcar o dată, toate personajele. Și o urmă de speranţă”.
Cu o carieră de peste 16 ani în domeniul teatral, cu spectacole montate în toată ţara şi în afara ei, „posesor” a trei Premii UNITER pentru cea mai bună regie şi o nominalizare în 2017 pentru cel mai bun spectacol, „PASĂREA RETRO se loveşte de bloc şi cade pe asfaltul fierbinte” (montat la Teatrul Naţional Târgu-Mureş – Compania „Tompa Miklos”), regizorul Radu Afrim a vorbit, ieri, la Craiova, în cadrul unei conferinţe de presă, despre noul său spectacol, despre dramaturgia contemporană şi aspectele vizate atunci când alege un text, ca şi despre impactul pe care l-a avut asupra sa Craiova. Un oraş pe care, graţie pasiunii sale pentru fotografie, l-a surprins, în această perioadă, în diverse ipostaze – din centrul Vechi până în Faţa Luncii…
Premiera spectacolului „Dacă am gândi cu voce tare” va avea loc sâmbătă, 6 mai, ora 19.00, în Sala „Amza Pellea” a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, în prezenţa dramaturgului bosniac Adnan Lugonic, şi va fi precedată – vineri, 5 mai, de la aceeaşi oră – de o avanpremieră. Următoarele reprezentaţii vor putea fi văzute pe 13 şi 28 mai. „Mi-ar plăcea să fiu un om care gândeşte până la capăt cu voce tare. Din păcate, mă suspectez că nu fac asta sută la sută… Pe primul loc la mine e sinceritatea, iar pe ultimul, ipocrizia”, mărturiseşte regizorul, pe care, de asemenea, îl veţi putea întâlni la premiera de sâmbătă seara.
Premiera spectacolului cu piesa „Dacă am gândi cu voce tare” este a treia pe care Teatrului Naţional din Craiova o propune publicului în prima parte a acestui an, după „Nunta însângerată”, de Federico Garcia Lorca, spectacol pus în scenă de regizorul Andrei Măjeri (26 februarie), şi „Elefantul din cameră sau The Vibrator play”, de Sarah Ruhl, în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu (15 martie). Din distribuţie fac parte actorii Cătălin Vieru, Iulia Colan, Constantin Cicort, Tamara Popescu, Marian Politic, Romaniţa Ionescu, Eugen Titu, Claudiu Mihail, Alex Calangiu, Raluca Păun, George Albert Costea, Dragoş Măceşanu, Costinela Ungureanu, Lili Sîrbu şi Cătălin Stratonie. Decorul este realizat de Vanda Maria Sturdza, costumele sunt creaţia Liei Dogaru, mişcarea scenică îi aparţine Flaviei Giurgiu, iar muzica – live în scenă – este compusă de craioveanul Alex Bălă.
Pe urmele lui Silviu Pucărete…
„Sunt pentru prima dată la Craiova şi este o experienţă foarte intensă. Nu am cunoscut foarte mult trupa acestui teatru decât prin spectacolele domnului Silviu Purcărete, pe care le vedeam în turnee. (…) Marile montări ale Teatrului Naţional din Craiova au fost foarte frumoase, texte mari ale literaturii contemporane… Dar între timp au fost aici şi regizori tineri care au pus în scenă texte contemporane. Cred că în acest sens se încadrează şi spectacolul meu”, a declarat, ieri, regizorul Radu Afrim, atras de scena craioveană după ce, recent, a vizionat montarea lui Cristi Juncu, „O lună la ţară” de I.S. Turgheniev.
De când i-a văzut prima dată pe actorii craioveni jucând „Phaedra” la Cluj şi până a ajuns să lucreze cu ei au trecut peste 20 de ani… „Mi-a luat mult timp să ajung aici. Pe vremea lui Cornişteanu (n.r. – Mircea Cornişteanu, manager al Teatrului Naţional Craiova în perioada 2000-2015) nu am fost invitat niciodată. Dar nu e un reproş, nu e obligatoriu să umbli peste tot să lucrezi. Nu ştiu dacă am fost evitat sau pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Ori în conceptul din acea vreme nu aveam loc… Dar m-am bucurat că s-a întâmplat acum. Nici la Naţionalul din Bucureşti nu am lucrat decât după 13 ani de făcut spectacole peste tot. Nu că ar fi visul suprem să lucrezi la TNB, dar aşa s-a întâmplat», a afirmat regizorul Radu Afrim.
„Meseria mea e să încerc să scot dintr-un actor ce poate da el mai bun”
Deşi recunoaşte că nu a avut prea mult timp la dispoziţie să îi cunoască pe actorii de-aici, regizorul spune că aceştia i-au confirmat aşteptările şi că s-a bucurat de o bună atmosferă de lucru. „I-am nimerit în proporţie de… 95 la sută! Am greşit în cariera mea rolul principal feminin şi am regretat tot timpul… Și târziu, nu la începuturi! Se poate să greşeşti… Însă meseria mea e să încerc să scot dintr-un actor, care poate nu a fost provocat suficient până în acest moment, ce poate da el mai bun. Dacă are de unde să dea…”, spune Afrim.
Chiar dacă, în general, spectatorii săi au parte de intense experienţe vizuale, focusul se mută în noul spectacol pe actori şi pe poveste. „În decor sunt doar nişte canapele colorate, puse bine în valoare şi care se mişcă. Asta e tot… De data aceasta, chiar am vrut să se vadă actorii, să fie liberi să se mişte şi să se vadă, să îi cunoască lumea. Trupa trebuie pusă în valoare, trebuie să înceapă să se nască nu vedete, ci nişte actori cunoscuţi pentru generaţia de spectatori care apare acum. Toată lumea îi ştie pe cei din generaţia Ilie Gheorghe, foarte buni. Dar şi acum am descoperit nişte tineri foarte buni”, a adăugat regizorul.
„Citesc multe texte, dar, din nefericire, nu găsesc aproape niciodată unul pe gustul meu”
A alege din multitudinea de texte dramaturgice europene actuale nu îi e tocmai la îndemână lui Radu Afrim, pentru că… „se scrie mult prost şi puţin bine, aşa a fost întotdeauna”. Cu cel al lui Adnan Lugonic lucrurile au stat însă altfel, deşi tânărul scriitor bosniac nu era mai deloc cunoscut, „Dacă am gândi cu voce tare” fiind, de altfel, primul text sub care îşi pune semnătura: „La lectură mi s-a părut… wow! Nu a contat cât de cotat e în acest moment autorul. Eu pun în scenă foarte puţini clasici şi îmi place să prezint astfel de autori necunoscuţi, dar talentaţi, din toată lumea. Se scrie mult text contemporan, dar nu tot este în zona mea de interes, nu tot are personaje care mă interesează pe mine. Dar dacă descopăr ceva care mă atrage în primele cinci pagini, citesc mai departe, dacă nu, renunţ…”.
Preferata lui Radu Afrim pare a fi Geanina Cărbunariu, un nume atât în dramaturgie, cât şi în regie. „Îmi place foarte mult pentru că este sinceră, are ceva de spus şi se vede că o doare ce spune… Dar ea îşi regizează singură piesele. Cei pe care îi doare ce se întâmplă în societatea românească în acest moment – dar îi doare rău de tot! –, se vede că sunt sinceri. Cei care mimează nişte cerinţe UE de dramaturgie numai pentru a ieşi în nişte festivaluri… iarăşi se vede”, a mai spus Afrim, care, referindu-se la scrieri şi dramaturgi actuali apreciaţi, i-a mai nominalizat pe Lia Bugnar şi Radu Iacoban.
„Lumea zice că vreau doar să şochez. Nu e aşa… aproape deloc!”
La aşteptările publicului din Craiova şi impactul pe care îl va avea asupra lui premiera de sâmbătă seara „Dacă am gândi cu voce tare”, regizorul Radu Afrim se fereşte să se refere. Știe doar că „orice regizor care vine într-un loc doreşte să nu repete ce au făcut alţii, cât se poate… Mai ales într-un teatru care are aşa o istorie grea!”. „Lumea zice că vreau doar să şochez. Nu e aşa… aproape deloc! Spectatorul e o mare necunoscută pentru toţi. Societatea s-a schimbat atât de mult şi atât de repede încât e greu să ştii cui te adresezi şi ce aşteaptă…”, apreciază acesta.
„Posesor” a trei premii UNITER pentru cea mai bună regie – în 2006 pentru „Plastilina” de Vasili Sigarev (Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti); în 2007 pentru „Joi.MegaJoy” de Katalin Turoczi (Teatrul „Odeon” Bucureşti); în 2016 pentru „Tihna” de Attila Bartis (Teatrul Naţional din Târgu Mureş – Compania „Tompa Miklos”) –, Radu Afrim nu ţinteşte neapărat cu noua sa montare către încă o astfel de distincţie. Recunoaşte însă că un premiu „este foarte reconfortant şi te motivează”. Valabil şi pentru Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, ale cărei producţii pentru al treilea an consecutiv nu au intrat în atenţia Uniunii Teatrale din România atunci când a venit vorba de selecţia naţională în vederea recompensării creativităţii şi performanţei. Venirea la Craiova a unuia dintre cei mai importanţi regizori contemporani români, cu recunoaşteri ale artei sale atât în România, cât şi în spaţiul european, poate fi de bun augur…
***
Radu Afrim (n. 2 iunie 1968, Beclean, judeţul Bistriţa-Năsăud) a absolvit în 1995 Facultatea de Litere, la specializare română-franceză, iar în 2000 – Facultatea de Teatru, la specializarea regie, ambele în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. În 2008, i s-a decernat Premiul Coup de Coeur de la Prese la Festivalul de la Avignon (Off), pentru spectacolul Mansarde a Paris ou les detours Cioran, după un text de Matei Vişniec (spectacolul a fost montat în Luxemburg). A primit, de asemenea, Marele Premiu la Festivalul de Teatru Grange de Dorigny, Lausanne (2000), Premiul pentru regie la festivalul de Teatru de la Lausanne pentru spectacolul „eurOcean café” (2001), Premiul European Culture Award oferit de Fundaţia KuturForum, Germania (2009). Despre el şi creaţia sa, Cristina Rusiecki a publicat cartea „Radu Afrim. Țesuturile fragilităţii” (Ed. „Tracus Arte”, 2012).
***
Despre regizorul Radu Afrim se spune fie că este genial şi spectacolele sale sunt ieşite din comun, fie că nu are ce căuta în teatru şi că spectacolele sale sunt execrabile. Este evident că, în ce-l priveşte pe artist, cale de mijloc nu există, nu se poate situa într-o zonă călduţă. S-a scris că stârneşte, provoacă, naşte patimi, dar face totul asumat. «Eu nu fac spectacole de agrement. Am pretenţia şi sper că încă mai dau oamenilor de gândit… amuzându-i. Nu enervându-i, nu îndepărtându-i de teatru, ci amuzându-i, emoţionându-i, făcându-i să plângă, să râdă… Sper că le dau de gândit. Acesta este singurul scop al muncii mele. Și asta de ani buni. Altul nu mai este. Dacă aţi observat, eu nu muncesc la a-mi face un CV din nume mari – Shakespeare, Moliere, Cehov. Încerc să mă apropii de oameni, de felul lor de a vedea lumea. Chiar în timpul meu liber, atât cât este, prefer să stau de vorbă cu oameni, să văd ce vor de la lume, de la viaţă. Nu neapărat de la teatru, că asta e mai sofisticat! În funcţie de asta îmi şi aleg piesele», a mărturisit, ieri, la Craiova, Radu Afrim.
***
Regizorul Radu Afrim: «Prefer texte cu care să mă pot juca mai liber, cu care să nu mă simt constrâns, obligat să mă port foarte delicat. Prefer texte pe care le pot izbi de pereţi! „Dacă am gândi cu voce tare” este un text foarte bine scris, cu tipologii cu care, ca spectator, ai o empatie directă şi imediată. Sunt tot felul de oameni pe care îi cunoaştem şi în afara scenei, nu sunt personaje de teatru. Nu este un spectacol teatral, ci foarte direct. Vor fi personaje de care vă veţi îndrăgosti şi pe care le veţi urî, ca în viaţă…».
***
Adnan Lugonic s-a născut la Sarajevo, în anul 1988, şi a studiat la Academia de Arte Performative din Sarajevo. Actualmente este angajat ca asistent al Departamentului de Dramaturgie al aceleiaşi academii. Totodată, ocupă postul de consultant artistic al Teatrului Naţional Mosar. „Dacă am gândi cu voce tare” este prima piesă de teatru pe care a scris-o. „Am vrut să scriu o piesă în care personajele să-şi exprime sentimentele cu voce tare, fără să le fie frică de comunicarea directă. Trăim într-o lume dominată de frică, în care nu putem să ne arătăm slăbiciunile, adică cele mai profunde sentimente ale noastre. Când ne întâlnim cu familia şi cu prietenii vorbim despre multe lucruri – sport, politică etc. –, dar nu avem conversaţii intime. În piesa mea, am vrut să creez o lume în care fiecare personaj îşi va găsi partenerul perfect alături de care să poată gândi cu voce tare”, a afirmat dramaturgul.
