La 2 aprilie 2004, la sediul NATO din Bruxelles, se ridica steagul României şi ieri Parlamentul de la Bucureşti a organizat Şedinţa comună solemnă a Camerei şi Senatului dedicată istoricului eveniment. Admiterea României în NATO – obiectiv naţional – a fost preambulul admiterii în Uniunea Europeană şi un lucru trebuie subliniat cu pregnanţă, în cardinala decizie: toate partidele politice din România, în frunte cu PSD, aflat la guvernare, au contribuit plenar la această astrală împlinire. România este astăzi un membru NATO de nădejde, cu merite incontestabile, recunoscute repetat de secretarul general Jens Stoltenberg, care în mesajul său cu ocazia împlinirii a 15 ani de la aderare spunea: „Ne protejăm şi ne apărăm reciproc de orice ameninţare, provenind din orice direcţie. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! România este un aliat puternic şi angajat. Contribuiţi la securitatea noastră comună şi apărarea noastră colectivă, la misiunile şi operaţiunile Alianţei”. Alocând 2% din PIB pentru apărare, în acest an, continuând modernizarea forţelor armate, România înţelege că, într-o lume imprevizibilă, securitatea reprezintă fundamentul libertăţii şi prosperităţii. România a fost invitată să adere la NATO la summitul de la Praga în 2002, alături de Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Slovenia. Din 2005, „Ziua NATO în România”, se celebrează în prima duminică a lunii aprilie. Alocuţiunile preşedintelui Klaus Iohannis, Călin Popescu Tăriceanu, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, au avut dincolo de unele tonuri contondente un numitor comun: afirmarea NATO ca garant al stabilităţii păcii şi dialogului, precum şi respectarea tuturor angajamentelor asumate. Găzduind o facilitate pentru sistemele NATO de apărare împotriva rachetelor balistice, dezvoltând o contribuţie esenţială la securitatea din regiunea Mării Negre, de o importanţă strategică pentru securitatea euro-atlantică, afirmându-se prin calitatea pregătirii militarilor săi, pe diverse teatre de operaţiuni, România este un pilon al Alianţei în această zonă a Europei, în circumstanţe îngrijorătoare. Circumstanţe în care Rusia se afirmă – după anexarea Crimeei – la Marea Neagră. Stare de fapt cu care Turcia se acomodează. Moscova a fortificat peninsula Crimeea, deplasând un ansamblu de capacităţi de apărare anti-aeriană cu sisteme S-400, baterii de coastă Bastion, dar şi mijloace de război electronic. În condiţiile unor relaţii mai mult decât reci între Washington şi Ankara, născute după eşuarea tentativei loviturii de stat din vara lui 2016 contra preşedintelui Recep Tayyip Erdogan, prin cooperarea americano-kurdă în Siria, Turcia apare într-o nouă ipostază, aceea de „actor indecis”. De altfel, la Washington, printr-un comunicat de presă, Departamentul de Stat a anunţat că în cadrul discuţiei dintre secretarul de stat american, Mike Pompeo, şi ministrul român de Externe, Teodor Meleşcanu, una dintre temele abordate a fost cooperarea bilaterală în domeniul securităţii, provocărilor cu care se confruntă NATO pe flancul estic, contribuţia României la asigurarea securităţii şi stabilităţii în regiune dobândind noi valenţe. La cea de-a 15-a aniversare de la admiterea României în NATO se poate face şi un bilanţ. Şi el arată pozitiv. Dar situaţia din regiune, prin faptul că Moscova şi Ankara cooperează la o manieră selectivă şi limitată la Marea Neagră, aşa cum o fac în Caucaz şi Orientul Apropiat, rămâne neliniştitoare. Pe de altă parte, interesele americane şi europene sunt divergente pe o serie de teme, pe care nu le mai enunţăm, una dintre ele fiind gazoductul Nord Stream II, menit să livreze gaz rusesc în Europa, via Marea Baltică, prin ocolirea Ucrainei, ceea ce în anumite abordări, întăreşte dependenţa energetică a Europei de Moscova. Fără a ne feri de cuvinte mari, România îşi face datoria cu prisosinţă, dacă nu exemplar, ca membru deplin al NATO. şi asta o recunosc aliaţii săi.
