Lansat ieri, în foaierul Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, din Craiova, în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus”, volumul „Cealaltă aceeaşi cultură” (Studii despre exilul românesc) apărut recent, la editura Universitaria din Craiova, sub semnăturile lui Lucian Dindirică (coordonator), Matilda Breazu, Mihai Ciurea, Silviu Gongonea şi Gabriel Nedelea, reuşeşte să prefaţeze, într-un fel, momentul inaugurării „Muzeului Cărţii şi Exilului Românesc”, care deţine colecţii valoroase aparţinând unor scriitori, teologi sau sculptori, ce au activat în afara graniţelor ţării până în 1990. Aşa cum am mai scris este vorba de un patrimoniu cultural valoros şi inedit, colectat prin donaţii, aflat de acum în circuitul muzeistic. Un fond de cercetare consistent, dacă nu chiar fabulos. Autorii, cadre universitare, având şi statutul de cercetători ai Bibliotecii Judeţene „Alexandru şi Aristia Aman”, cu lecturi solide, dar lipsiţi de o experienţă de viaţă înainte de 1989, reuşesc în demersul lor, pe care l-aş circumscrie formulei „est-etica” lui Norman Manea, însuşită ulterior şi de Monica Lovinescu, să articuleze un etos anticomunist al exilului. Mai mult, reuşesc impecabil să insufle un interes augmentat pentru Muzeul Cărţii şi Exilului Românesc din Craiova a cărui inaugurare este foarte aproape. Aşa cum se ştie de cei mai în vârstă Parisul a fost nu numai „Oraşul luminilor”, „capitala mondenităţii”, ci într-un fel, implicit, şi capitala exilului cultural românesc. În context, câteva obeservaţii la capitolul „Arheoligii ale exilului românesc postbelic” (autor Gabriel Nedelea) cu referire la „În oglinda jurnalului esenţial” al Monicăi Lovinescu. Autoritatea Monicăi Lovinescu (1923-2008) dobândită la postul de Radio Europa Liberă (finanţat de guvernul american de-a lungul războiului rece) a fost notabilă, dacă nu imensă şi după 1990, editura Humanitas i-a strâns în volume cronicile radiofonice („Unde scurte”, 6 volume) pentru a-i publica apoi memoriile („La apa Vavilonului”, 2 volume) jurnalele ţinute între 1981-2002 (7 volume). Critica practicată de autoare a fost o mediere între aspectul politic şi cel estetic al operelor apărute în ţară, urmărind cu precădere „graficul” evoluţiei compromisurilor şi al actelor de curaj ale scriitorilor români, raportându-le la elementul estetic, acesta din urmă destul de flotant, căci autorii compromişi erau depunctaţi estetic, iar cei curajoşi premiaţi. Dar chiar deţinând, în raport cu criticii din ţară, libertatea de a spune ce doreşte, această libertate va fi recalibrată şi codificată în multe sensuri (vezi „Istoria literaturii române contemporane, 1990-2020”, Mihai Iovănel, ed. Polirom, 2021). Criticarea lui Nicolae Ceauşescu, de exemplu, depindea de fluctuaţiile relaţiilor acestuia cu SUA. Cu toate acestea, în anii 80, simpla evidenţiere pozitivă a unui tânăr scriitor sau jurnalist, la Europa Liberă, îi putea închide acestuia toate porţile de viitor. Astfel de compromisuri nu erau diferite de cele din ţară, deşi libertatea de la Europa Liberă era incomparabil mai mare. După 1989, Monica Lovinescu a vegheat la compromisurile „neocomuniştilor”, aflaţi de partea lui Ion Iliescu, cu aceeaşi vigoare cu care monitorizase baletul scriitorilor cu puterea comunistă. Nemulţumită, de pildă, de poziţionarea lui Augustin Buzura, îi va retrage romancierului valoarea atribuită anterior. Deşi comunismul nu s-a transformat în opusul său democraţia, ci a ieşit pur şi simplu din scenă. „Vidul de putere” a îngăduit supravieţuirea multor scriitori, la alte forme şi la alte nivele. Memoriile redactate în anii 90 sunt scrise tot din perspectiva „revizuirilor” din postcomunism. Arhivarea unei bune părţi din compromisurile scriitorilor români cu puterea de la Bucureşti, rămâne ca document istoric. Conştientă de mitologia creată în România, în jurul său şi al lui Virgil Ierunca, soţ şi camarad, Monica Lovinescu nu şi-a relativizat judecata aspră la adresa unui Horia Vintilă, cu care a avut relaţii reci, în schimb l-a cauţionat pe Mircea Eliade, etichetat identic, nu de comunişti, ci de o parte a mediului intelectual, pornindu-se de la Jurnalul lui Mihai Sebastian şi ulterior de la o serie de articile exaltate din tinereţe. O concluzie: condiţia scriitorului desţărat a fost tragică şi sterilizantă. Puţini au fost victorioşi în tragismul lor. Mircea Eliade, considerat de Matei Călinescu „bun profesor de exil”, îi mărturisea lui Horia Vintilă, într-o scrisoare datată 1951: „Cât mi-e de drag Ovidiu nu pe el îl voi lua de model, ci pe „neclintitul” Dante”. Cercetând multe documente de imensă valoare, obţinute prin demersurile persuasive ale lui Lucian Dindirică, de la Biblioteca română din Freiburg, lectorul universitar dr. Silviu Gongonea, de la Facultatea de Litere din Craiova, opinează că istoria a cernut astfel lucrurile pentru a ne feri să emitem judecăţi de ordin moral, iar întoarcerea acasă a scriitorilor risipiţi, în toate colţurile lumii, înseamnă mai mult decât regăsirea simbolică a unui loc pierdut. Modelul cultural istoric al lui Ovidiu, cel mai renumit exilat al antichităţii, a devenit paradigmatic pentru accepţiunile pe care le-a căpătat exilul în timpul comunismului. Toţi exilaţii n-au făcut decât să reitereze povestea lui Ovidiu şi să o nuanţeze, de la Dante până la Mircea Eliade sau Soljeniţân.
