Cam multe probleme pentru Belgrad

„Românii au o vorbă care spune că au doi prieteni: sârbii şi Marea Neagră” (Boris Tadic, preşedintele Serbiei). Parţial adevărată afirmaţia, deşi nu suntem convinşi că şi reciproca a fost mereu valabilă. Şi se pare că nu. Un segment important al populaţiei româneşti a simpatizat cu partea sârbă în anii conflictului din fosta Iugoslavie. „Pro-sârbismul” reflecta, în mare măsură, deşi nu exclusiv, tentaţiile naţionaliste, ortodoxiste şi antioccidentale prezente în societatea românească. Îndârjirea sârbilor era privită cu nedisimulată admiraţie. În sprijinul acestei atitudini cât se poate de explicabilă s-a invocat, însă, cu totul alt argument şi anume tradiţia prieteniei româno-sârbe, până la a se susţine că Serbia sau fosta Iugoslavie ar fi fost singurul bun vecin al României, afirmaţie uşor naivă, făcută la vremea respectivă chiar de preşedintele României, Ion Iliescu. Fiecare naţie îşi are prietenii săi tradiţionali şi adversarii săi ereditari, dar şi aceştia pot fi revizuiţi în funcţie de circumstanţe. Bucureştiul a deplâns ruperea provinciei Kosovo, „un pământ sfânt”, locul marii bătălii de la Câmpia Mierlei (28 iunie 1389), a cărei pierdere i-a plasat aproape cinci secole sub dominaţie otomană, de Serbia, şi, apoi, dezlipirea, prin referendum, a Muntenegrului. România este una dintre ţările UE care n-a recunoscut, până acum, independenţa Kosovo. Acestea ar fi câteva repere minore. Balanţa a înclinat, sistematic, spre prietenia caldă, de bună vecinătate, dar suntem departe de limpezimea desăvârşită învocată de folclor. Pe de altă parte, raporturile politice se susţin mai puţin pe istorie, cât pe interesele şi afinităţile prezente. Pot fi promovate bunele relaţii cu Serbia fără rescrierea trecutului într-un sens mai idilic decât a fost în realitate (Lucian Boia, „Istorie şi mit în conştiinţa românească”, Ed. Humanitas, 2011). Ce a solicitat, de fapt, Bucureştiul, Belgradului? Nimic altceva decât rezolvarea, pe baza unor standarde europene, a recunoaşterii minorităţii vlahe, organizarea de şcoli în limba română şi recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Române. Formal, România susţinea candidatura Serbiei pentru traiectoria sa europeană, obţinând, de altfel, statutul de stat candidat, ceea ce nu este decât benefic pentru arhitectura regională, devenită o realitate instituţională. Sprijinul Comisiei Europene exista deja, din octombrie anul trecut, când recomandase acordarea statutului de stat candidat la aderare, vicepreşedintele Jacques Barrot subliniind că în 5-7 ani poate deveni membru al UE. După prima zi a summit-ului UE, preşedintele Herman Van Rompuy a anunţat decizia celor 27, care înseamnă „un pas istoric” pentru o ţară care acum 13 ani era scena bombardamentelor NATO. Drumul integrării este lung şi Bruxelles-ul va impune, gradual, Serbiei, recunoaşterea independenţei Kosovo, ca subiect de drept internaţional. Pe de altă parte, fireşte, nu exista o opoziţie semnificativă, fiindcă diplomaţii occidentali ştiau că fără un vot pozitiv la Bruxelles actuala coaliţie guvernamentală are şanse mici să câştige viitoarele alegeri, alternativa Belgradului fiind un viraj mai vizibil spre un parteneriat accentuat cu Rusia. Dar să mai zăbovim puţin în istoria recentă, pentru unele clarificări în privinţa invocatei „prietenii sincere”. În toamna anului 1944, o parte din cartierul general al armatei populare de eliberare a Iugoslaviei se afla la Craiova, în Palatul „Jean Mihail”, unde Iosip Broz Tito a stat în două reprize, cinci săptămâni. Episodul este mai puţin cunoscut (Paul Rezeanu, „Amintirile oraşului”, Ed. Alma, 2006) şi se ştie mai puţin despre intenţia acestuia de a obţine acceptul lui Stalin pentru a muta mai în interiorul României graniţa Banatului sârbesc, unde intenţiona să instaleze administraţia iugoslavă. La 24 august 1968, la trei zile după invazia trupelor Tratatului de la Varşovia (fără România) în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu s-a întâlnit cu Tito, la Vârşeţ, pentru a pune de acord unele măsuri şi acţiuni urgente, dată fiind iminenţa unei agresiuni. Tito a ascultat oarecum neutru şi a încercat să tempereze atitudinea liderului de la Bucureşti, recomandându-i prudenţă şi evitarea provocărilor la adresa Moscovei. Dezamăgit, chiar descurajat, fiindcă se vorbise şi de o „dezarmare” în caz de retragere pe teritoriul iugoslav, Ceauşescu a plecat negru de supărare de la Vârşeţ şi, deşi, până în ’65, Tito vizitase România de patru ori, în timpul succesorului lui Dej a fost de 12 ori în ţara noastră. În mod paradoxal, susţine istoricul american Larry Watts, în temeiul unor documente CIA declasate, în chestiuni de securitate şi politică externă Iugoslavia independentă a lui Tito era mult mai apropiată de URSS decât România. Apogeul atitudinii „prietenoase” a Iugoslaviei faţă de România a fost atins în decembrie 1988, când, la tradiţionala întâlnire anuală a liderilor de partid şi de stat, reprezentanţii iugoslavi Loncear şi Dizdarevic au ridicat problema Banatului românesc, aflat în componenţa teritorială a ţării noastre. Despre ce s-a întâmplat în 1989 nu mai trebuie spus nimic. Decât că mass-media de la Belgrad a servit ca releu în manopera de dezinformare. Dar faptul că Boris Tadic, un pro-european, a fost în mod constant brelocul ţării sale la UE, presupune că înţelege şi îşi asumă toate exigenţele europene.