Fragilizată de euro-sceptici, confruntată cu o criză a refugiaţilor fără precedent, rezultat al războiului din Siria şi anarhiei din Libia şi Irak, pentru care soluţiile nu se întrevăd, Uniunea Europeană tocmai surmontase într-un fel criza datoriei suverane şi evitase in extremis părăsirea zonei euro de către Grecia. În absenţa unei politici comune privind migranţii, dar şi acordarea drepturilor de azil, problema refugiaţilor a surprins nepregătită, într-un fel, Uniunea Europeană, fiindcă de la 23.000 de clandestini, care traversaseră Mediterana în octombrie 2014, anul acesta cifra s-a multiplicat de 10 ori: 220.000. Curajoasă, Germania a deschis porţile, fără să-şi consulte partenerii, solicitând apoi solidaritate europeană, când deja aveam haos, cu dinamicile lui negative: apariţia de mişcări populiste anti-imigraţie şi formarea unui front al refuzurilor în Europa Centrală, cu consecinţe nemijlocite în schimbarea majorităţii parlamentare, în Polonia. În Balcani, o regiune ultrasensibilă, s-a tras semnalul de alarmă, presiunea imigranţilor fiind greu de gestionat. Cu atacurile teroriste jihadiste din 13 noiembrie a.c. de la Paris, a doua oară în 10 luni, cele două crize grave – imigraţia şi terorismul – s-au îngemănat, din raţiuni nu greu de înţeles. Când Franţa a invocat solidaritate europeană, făcând trimitere la Tratatul de la Lisabona, pentru a obţine ajutor în lupta contra Statului Islamic, apelul său a avut iniţial acelaşi succes, precum al Germaniei pentru primirea de refugiaţi. UE a realizat acum nevoia de politici externe şi de apărare comune – deocamdată inconsistente – schimb riguros de informaţii şi aşa mai departe.
Pentru a se proteja de imigranţi, de terorişti, ţările europene stabilesc frontiere intra-europene, unele faţă de altele. Schengen-ul este într-un punct mort. Suedia, care a primit refugiaţi în raport cu populaţia sa, a închis porţile. Solicitată, atacată, divizată, dar utilă, UE rămâne aliatul SUA. În teorie şi în retorică. După atentatul de la Paris, Francois Hollande a încercat să-l convingă pe Barack Obama de lărgirea unei coaliţii prin cooptarea Rusiei. Timp pierdut. Neîncrederea între Washington şi Moscova este prea mare. Vladimir Putin a revenit spectaculos în jocul diplomatico-militar din Orientul Mijlociu, dar rămâne… Vladimir Putin. Căruia nu i se iartă, este şi motivul pentru care se află într-o izolare internaţională – efectele crizei ucrainene. În Siria şi Irak fiecare îşi apără interesele diferite. Doborârea avionului rusesc, de către Turcia, la frontiera cu Siria, a generat un riscant contencios între Moscova şi Ankara, blocând o coaliţie lărgită contra Statului Islamic, în pofida eforturilor diplomatice depuse de Francois Hollande. Tensiunile sunt acute, fiindcă de fapt turkmenii, localizaţi în regiunea în care a fost doborât avionul rusesc, luptă contra kurzilor PYT şi PKK, dar şi contra armatei loialiste a Damascului, intenţionând crearea marelui Kurdistan. Pentru a evita o strângere de mână protocolară cu Recep Tayyip Erdogan, preşedintele rus Vladimir Putin a invocat “raţiuni tehnice” pentru a justifica o întârziere de două ore la Bourget, şi absenţa de la fotografia de grup a celor 150 de şefi de stat şi de guvern, la COP21. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a devenit frecventabil pentru europeni în contextul crizei imigranţilor, după ce fusese la fel de dificil, ca şi preşedintele Vladimir Putin. Turcia închide principalele puncte de intrare pe teritoriul său, din Siria (Bab el-Salemah la nord de Alep şi Bab al-Hawa la nord de Idlib). Chiar zilele trecute, avocatul kurd, Tahir Elci, a fost împuşcat în localitatea Diyarbakir, provocând ample mişcări de protest. Numai că atentatele de la Paris au oferit nişte lecţii: războaiele din Orientul Mijlociu au consecinţe asupra europenilor. Şi Germania şi Marea Britanie vor participa alături de Franţa, în atacurile contra Statului Islamic, o fabrică de terorişti ai planetei. Franţa este în război, a repetat-o Francois Hollande, şi aliaţii săi o însoţesc. E vorba de un război asimetric, prelungit, cu consecinţe din cele mai imprevizibile, în absenţa atacului la sol şi al sistării definitive a surselor de finanţare a Statului Islamic.
