Scrisoarea publică adresată lui Klaus Iohannis, prin intermediul revistei „22”, de un grup de intelectuali, merită până la urmă lecturată. Deşi însuşită „de grup”, textul pare elaborat de Andrei Pleşu, cu o relativă calificare în astfel de epistole, dacă avem în vedere corespondenţa sa cu Ion Iliescu (decembrie 1993), Virgil Ierunca (aprilie 1993), Andrei Paleologu (iunie-iulie 1995) şi … memoriile (două bucăţi!) adresate lui Nicolae Ceauşescu (mai 1982). Şi fiecare dobândeşte expertiză în domeniul în care depune sârguinţă. Scrisoarea, cu preambulul de rigoare, asupra căreia o să revenim, stăruie asupra anacronicei posibile desemnări ca şef al cancelariei prezidenţiale a lui Dan Mihalache, cu „antecedente care nu-l recomandă pentru funcţie”, nefiind un „democrat veritabil” şi din cauza „traseului său curricular”. Adică a trecut prin perioada Nicolae Văcăroiu, a traversat perioada Adrian Năstase, virând apoi spre Crin Antonescu şi aşa mai departe. Când este vorba de „incompatibilitatea stilistică” dintre Klaus Iohannis şi Dan Mihalache, enunţată cu un patos trist, din postura de cenzor ideologic, Andrei Pleşu are, probabil, în memorie propriul episod administrativ într-un registru de „melancolie dezamăgită” la Palatul Cotroceni. Unde, recunoaşte, într-un interviu, „Îmi doresc să fiu ghişeu” („Observator cultural”, mai 2005), a existat şi o problemă stilistică între domnia sa şi Traian Băsescu, fiindcă „eram naturi diferite”. O nedumerire: în campania electorală, până la turul întâi, zărit fiind la dreapta noului idol politic, Dan Mihalache n-avea acelaşi „profil de medalie”? Cum „semnatarii” au câştigat alegerile – asta fără îndoială – au dreptul la puncte de vedere nepătimaşe. Argumentaţia în general e subţire, logica puţin şuie, dar fireşte, îngrijorarea e maximă, alimentată de sindromul drobului de sare, fiindcă „elita e esenţialmente slujitoare, are mai mult de dat decât de primit” („Din vorbă în vorbă – Andrei Pleşu”, Humanitas, 2013). Există, la spiritele atât de pudibonde, cum le numeşte Dorin Tudoran, semnatare ale scrisorii, o aşteptare, mărturisiri nebănuite – „Aveţi şansa (referire la Klaus Iohannis) de a reforma România”. Cum adică? În zece ani, fiindcă ce a fost înainte nu se pune, nu s-a întâmplat nimic consistent, de doamne-ajută în planul mult-râvnitelor reforme? Domnul Traian Băsescu s-ar putea simţi vexat. În rest, în afara chestiunii solemne, sau poftim, de moralitate, cu Dan Mihalache, doar o menţiune en passant de atitudine. Noi o considerăm gravă. Se insinuează pervers că Victor Ponta şi echipa lui au fost văzuţi ca „o ameninţare la adresa statului de drept şi a poziţiei clar pro-occidentale pe care ţara noastră trebuie să şi-o asume”. Să fim scuzaţi, dar o asemenea aserţiune bizară, nu-i spunem inepţie, chiar putea lipsi, sau substituită cu altceva. O avea premierul Victor Ponta păcatele lui, ca fiecare, însă a-l vedea ambiguu în poziţia sa pro-occidentală numai miliţia spirituală a societăţii civile, lipsită de orice onestitate, o putea ventila. Matteo Renzi, premierul Italiei, care s-a şi repezit pentru câteva ore la Bucureşti, pentru a-şi exprima susţinerea pentru Victor Ponta, ar fi râs până la Florenţa, al cărui primar a fost, de o asemenea prostioară. Şi totuşi, din scrisoarea adresată lui Klaus Iohannis lipsesc, de pildă, o serie de recomandări imperative: lectura „Jurnalului de la Păltiniş”, dacă n-a fost cumva făcută, ca operă de inestimabilă valoare, teoretică şi practică, a lui Gabriel Liiceanu, reeditată în neştire, şi „Scrisori către fiul meu”, cu „preţioase recomandări”, de acelaşi autor. În rest, ce să mai spunem? Să redăm doar o frază, dintr-un interviu, „N-am să mai apuc alt chip al ţării” („Adevărul”, 7 august 2009), al lui Andrei Pleşu, extrem de sugestivă, cu referire la emigraţia noastră, în comparaţie cu a altor popoare: „Românii din diaspora trăiesc fie în varianta parastas, idealizând umed locul de unde au plecat („ce ceapă era la noi!, ce cartofi!”), fie în varianta emancipării: uită limba română, le e jenă să fie identificaţi cu ţărişoara…”. În logica celor întâmplate la alegerile prezidenţiale, în turul II, diaspora, se subînţelege, merită altfel citată, adică eminamente pozitiv, semn că a evoluat graţie Facebook. Ceea ce se şi întâmplă în scrisoarea pomenită.
