Comunismul văzut dintr-un garaj „capitalist”

0
125

Din când în când, câţiva prieteni care mă cunosc de-o viaţă îmi atrag atenţia, cu o reţinută îngrijorare, asupra riscului ca, amendând tribulaţiile unui anticomunism la modă, funcţionând deja pe post de gândire dominantă, să fiu catalogat drept nostalgic. Ori chiar mai rău: vreun „complice” al unui sistem falimentar – şi falimentat – de care, dacă nu ne putem despărţi râzând, devine obligatoriu să-i mutilăm şi cadavrul.

Cum de complicităţi nu poate fi vorba, mai mult decât coabitarea, în mare parte forţată (m-am născut înăuntrul lui şi i-am spus adio la o vârstă a maturităţii la care, în principiu, un ciclu de viaţă se poate chiar conclude) rămâne acuza de nostalgie. Am indicat cândva, pe urmele etimologiei acestui cuvânt, cât de mult i-a fost lărgită şi detracată aria semantică şi, de aceea, prefer să-i păstrez investiţia primară de sens, inclusiv cu acea notă de maladie. În acest caz, mă recunosc un nostalgic în dubla tensiune a simptomatologiei grevată de atâtea provocări ale prezentului: întâi, fiindcă, asemenea oricărui semen al meu ajuns la o vârstă, nutresc nostalgia copilăriei, a anilor adolescenţei şi ai tinereţii care transcend, aproape fatal, circumstanţele socio-istorice şi, cu atât mai mult, pe cele politice. În plus, ca orice nativ rural, mă trezesc, la fel de fatal, prins în mrejele acelei fastuoase zarişti a câmpiei retrezite la viaţă în ceasul aurorei ori a unor neuitate asfinţituri de basm.

Spre atari reflecţii m-a atras un excelent articol semnat de reputatul critic şi universitar Bogdan Creţu, ale cărui substanţiale isprăvi literare le urmăresc de mulţi ani cu un interes şi o admiraţie constante. Cu titlul uşor ironic „Comunismul – mod de utilizare”, apărut în numărul de ieri al cotidianului „Jurnalul de Iaşi”, autorul recurge, într-o formă de quasi pro-domo, de vreme ce-şi amendează propriile excese de mai an, la o reevaluare a mizei anticomunismului, prin redistribuirea accentelor: „Oare ororile anilor `·50, sistemul de suspiciune organizată şi toate relele comun ismului anulează ceea ce mulţi au simţit ca pozitiv în vieţile lor”,  astfel se propune resortul intervenţiei, configurând ceea ce s-ar putea ipostazia ca o interogaţie dilematică, tradusă în termenii, fie şi uşor riscanţi,ai unei axiome aporetice:

„De ce ne e greu să acceptăm că oroarea nu exclude mai-binele şi nici invers”?

Spun riscanţi, fiindcă, în nicio ordine cu resort axiologic, oroarea nu trebuie investită, cel puţin în seama unei autodeterminări, cu atributul „mai-binelui”. Bogdan Creţu e, la rându-i, motivat spre această re-ordonare a problemei, aşa cum este aceasta flamboiată în discursul anti-comunist, de o împrejurare, o contingenţă a cotidianului insidios, deseori cu puteri mai iluminante decât un raft de tratate.

Pe scurt, el stă de vorbă cu vecinul mai vârstnic, proprietar al unui garaj amenajat pentru uz propriu şi, pe deasupra, unul din anonimii vieţuitori în fostul regim comunist, dar şi un nostalgic – fără perplexităţi – al vremurilor când şi-a putut achiziţiona, rapid şi relativ ieftin, un apartament de la stat, în care a putut să-şi aducă soţia şi copilul abia născut în camerele mobilate şi dotate cu necesarul gospodăresc, tot în contul facilităţilor statale, astăzi iremediabil abolite.

Las la o parte rezerva faţă de oroare ori mai exact spus, faţă de partea de oroare, nu doar motivată, dar absolut obligatorie (odiosul mecanism de suspiciune, crima, deposedarea de bunuri, sistemul aleatoriu de interdicţii, canonizarea discursului unic şi al adevărului unic etc. etc.). Ceea ce mi se pare demn de luat-aminte în această intervenţie e tocmai, cum anticipam, o redistribuire a accentelor, exact în maniera în care m-am pronunţat şi eu în câteva rânduri care, întâmplător ori nu, sunt aceleaşi ce-au determinat „îngrijorarea” prietenilor mei.

Încă şi mai direct spus, e vorba de scopul, asumat ori involuntar,  al alegaţiilor tribunilor anti-comunişti de a anihila ani mulţi din vieţile unora, anonimi şi ei, ori, mai grav, ai celor cincizeci de ani din istoria noastră, pasând, în locul lor, o altă nouă  gaură pe lângă cele pe care ştiute ori neştiute împrejurări ni le-au lăsat moştenire.

Vecinul prietenului Bogdan Creţu, un descendent moromeţian particularizat într-o altă istorie (de nu cumva aceeaşi?!), are şi el dreptul să-şi spună părerea, să judece comunismul, din propria sa perspectivă şi, fireşte, din garajul său demn de o instanţă mediatică. Măcar atât. Din  nefericire, părerea lui, chiar şi intersectată de astfel de circumstanţe accidentale, contează prea puţin, scoasă la lumina rampei, rareori, ca în această norocoasă situaţie.