Se vorbeşte tot mai frecvent şi mai critic, ba chiar pe baza unor dosare exemplificatoare greu de contestat, despre un grav proces de disoluţie a politicii la nivel global. Argumentele sunt multiple, deseori cu indicii precise, individualizate la nivel de ţări, de formaţiuni şi chiar de politicieni acoperind demnităţi într-un evantai care urcă până la „greii” lumii de azi şi coboară spre zonele unor anodine şi anoste consilii zise reprezentative pentru comunităţi locale.
Cum în linie de principiu lumea însăşi – globalizată şi, ca atare, expusă public ca un produs pe tarabele unei pieţi, cea mediatică – s-a schimbat de o manieră copleşitoare, acest fenomen disolutiv intră, structural, în aritmetica percepţiei procesului mai larg al ceea ce sociologi şi gânditori înclină să consacre spre o acută reflecţie o epocă a unei degradări sistemice cu efect „cancerigen”.
Cu precauţiile indispensabile unei poziţionări raţionale, percepţiile invocate mai înainte mi-au fost facilitate de cele trei zile petrecute de Papa Francisc în Polonia, într-un final insolit, provocator în sensul cel mai constructiv al cuvântului, şi cu care Suveranul Pontif ne-a obişnuit deja, al Zilei Mondiale a Tineretului. Iniţiativă, deloc întâmplătoare, a unui predecesor al său, neuitatul Karol Wojtyla. Nu voi evoca, aici şi acum, atâtea gesturi, întâmplări, cuvinte şi îndemnuri, judecăţi, invocaţii, invitaţii la curaj, la adevăr, la înţelegere între semeni, luaţi în diversitatea lor, toate cu un cult al smereniei, al pietăţii, fraternităţii şi comuniunii în sensul unei lumi mai bune ce-au interferat sejurul papal în ţara în care credinţa a învins un sistem politic totalitar şi ateu.
La Auschwitz, în faţa ororilor naziste conservate muzeal, Papa nu şi-a putut reprima un strigător sfâşietor de rezonanţa primilor evanghelişti: „Unde era Dumnezeu în faţa unor asemenea cruzimi?”. Un strigăt a cărui disperare am cunoscu-o şi eu, într-un sejur de prin anii ’80, ce nu poate fi disociată de strigătul în deşert al lui Moise ori de cel al lui Iisus pe Crucea sacrificiului. N-au lipsit, cum era de aşteptat, repetatele apeluri ale Papei la pietate faţă de cei bolnavi, cei săraci, cei năpăstuiţi de soartă, oprobriul său faţă de injustiţia socială, aversiunea faţă de ceea ce a numit „religia banului”, ca şi îndrăzneţul refuz al conceptului de „război al religiilor”, urmare a terorismului islamic din ultimele luni şi zile.
Această din urmă opinie a sa i-a făcut pe unii opinionişti, ei înşişi radicalizaţi în (pre)judecăţi tranşant doctrinare, anti-imigranţi şi nu numai, să-l amendeze pe Bergoglio imputându-i un presupus „comunism” disipat în angajamentul său din tinereţe, de preot inamic public al nedreptăţilor din cartierele periferice şi sărace ale Buenos Aires-ului argentinian.
Nimic de comentat la astfel de derapaje de care radicalismele de orice fel nu duc lipsă.
Ceea ce, pentru mine, devine cu adevărat uimitor – de unde şi interogaţia consecutivă – e dimensiunea actului evanghelic al Papei întâmplat în finalul actualei ediţii a acestui proiect cu semnificaţii încă de descoperit şi de evaluat în viitor. Mă refer la prezenţa a 1.600.000 de tineri – şi nu numai tineri – sosiţi la Cracovia, în Polonia, de pretutindeni, la liturghia papală. Şi mă întreb câţi şi cine dintre politicienii de azi ai lumii l-ar putea concura într-o astfel de ispravă. Şi, apoi, care să fie taina acestei miraculoase popularităţi? Nu cumva el, Papa Bergoglio, propune, desigur fără vreo intenţie, un model cu totul unic pentru cei care, asumându-şi Puterea, i-ar putea, dacă nu călca pe urme, cel puţin încercând s-o facă?
Şi mai e ceva, aproape un detaliu, din nefericire, ca mai toate detaliile în care se insinuează deseori sensul real al destinului nostru: chemarea Papei adresată milionului şi jumătate de tineri spre construirea unui nou umanism. Şi greşesc dacă susţin că, mie personal, aceasta îmi pare alternativa la procesul disolutiv al lumii în care trăim?
