Printre cele mai ascuţite, inventive şi rafinate minţi ale intelectualităţii din lumea ultimei jumătăţi de secol, italianul Umberto Eco n-a încetat să-şi surprindă cititorii şi, deopotrivă, admiratorii: în rândul cărora mă regăsesc, cu o voluptoasă disponibilitate, încă de prin anii şaizeci, când a intrat în conştiinţa noastră culturală prin traducerea regretatului Cornel Mihai Ionescu a cărţii sale „Opera deschisă”. Traducându-i şi eu, mult mai târziu, trei lucrări dintre cele atipice şi care, de altfel, nu sunt deloc puţine, am ratat, din motive obiective, ocazia de a-l cunoaşte personal, în 2009, cu prilejul prezenţei sale, a doua oară, în România, pentru lansări editoriale şi ceremonia primirii titlului de doctor honoris causa al Universităţii Ovidius din Constanţa, la care fusesem invitat de regretatul meu şi al său prieten, scriitorul Marin Mincu.
Jurnalist, în prima tinereţe, la abia înfiinţata televiziune italiană, RAI, în studiourile de la Torino, oraşul studiilor sale, Eco susţine, cu o tenacitate egală cu prospeţimea, o rubrică permanentă, sub genericul „Plicul Minervei”, în săptămânalul milanez „L’Espresso”, din 1975. Dezvăluiam cândva, tot în această rubrică, două dintre incidenţele româneşti ale gazetarului Eco: un „pliculeţ”, de pe la începutul anilor 90, în care e invocat numele lui Gică Hagi, pe atunci jucător în Seria A (într-o „confruntare” fictivă cu cele ale lui Dante şi Petrarca), altul, de peste un deceniu, în jurul cazului Mailat, al cărui titlu indică aproape totul: „Inventare il nemico”.
Revin acum la Eco, provocat de o nouă şi incitantă chiar inedită, intervenţie a sa, ca de fiecare dată productivă în câmpul gândirii şi cu acelaşi iz spectacular ce-l caracterizează. Şi de care, recunosc jenant, că nu auzisem până de curând. E vorba de conceptul intrat în discursul public, sociologic şi nu numai, sub denumirea de… Triunghiul lui Eco, pe care nu contenesc să-l invoce politologi şi cărturari, economişti şi diplomaţi, prinşi în febra societăţii (neo-)liberale şi liberiste, a pieţei libere, dar subversiv dirijate, a consumismului şi profitului „fără frontiere”.
Dar ce înseamnă acest „triunghi”? În toiul dezbaterilor controversate în jurul naturii crizei survenite începând din 2008-2009, în Italia cel puţin, una dintre cauzele majore ale acesteia – propune Eco –se datorează proastei reprezentări a culturii în dinamica economic-o politică, de acum şi de oricând: cultura, a susţinut el, nu e, cum era reprezentată şi în doctrina comunistă de sorginte marxist-leninistă, suprastructură; e, egal ori chiar mai mult, producţie. De aici, oferta interpretativă a lui Eco, sub forma unui triunghi, cu trei dimensiuni productive ale culturii şi susţinut în baza unor date statistice atestate documentar.
Cultura, aşadar, produce valoare şi profit, cel puţin în două dintre cele trei sectoare ale sale: 1) industria culturală a designului, a artizanatului, artelor vizuale, audiovizualul, sistemului editorial, spectacolului şi a noilor media; 2) domeniul formării în întregul său ciclu educaţional, adică de la şcoala primară la universitate şi la educaţia permanentă şi 3) cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi producţia de bunuri şi servicii hi tech.
Eco a propus, iar ulterior economişti şi sociologi au reluat şi atestat, un calcul judicios bazat pe indicii statistice indiscutabile, următoarea ecuaţie: 1) profitul („industrială”) primei laturi a triunghiului are o valoare în sine, cea de-a doua, instrucţia şi educaţia, produce 15 la sută din PIB, iar a treia, cercetarea ştiinţifică, adaugă 30 la sută. Toate cele trei laturi ating, într-un tratament judicios şi legitim al culturii într-o viziune bugetară, un procent de peste 50 la sută din PIB la nivel mondial. Datele fac referire la realităţi confruntate din câteva economii considerate exemplare, din SUA şi Germania, până la India şi China, situate pe partea salutară a lucrurilor.
În state în care cultura, incluzând şi educaţia, a fost şi a rămas tratată ca o cenuşăreasă, aruncată la coada investiţiilor bugetare, Italia, România şi câte altele, stagnarea şi, deseori, chiar regresul sunt mai mult decât evidente. Acuzatoare.
Cultura se mănâncă e, de altfel, titlul unei cărţi cu mai mulţi autori apărută cu doi în urmă în Italia şi care, construită şi structurată în baza viziunii „triunghiului lui Eco”, e o pledoarie argumentată şi convingătoare în favoarea unei regândiri a unui vechi şi fals dilematic raport între binomul numit cândva structură şi supra-structură.
