Câteva zile declarate „libere” de Guvern, fără explicaţii plauzibile, într-o cheie raţională, au făcut şi anul acesta din data de 1 mai, dincolo de simbolistica ei cunoscută, un prilej de bucurie pentru români. Din sectorul public, dar şi din cel privat, care a trebuit „să se alinieze”. Puţine şi fade au fost comentariile referitoare, în spaţiul public, la originea „sărbătorii muncii”, de fapt „o sărbătoare internaţională a muncitorilor şi muncitoarelor”. Care îşi are originea în cele petrecute în 1886 la Chigago, unde sindicatele au organizat mari manifestări, revendicând ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului. O asemenea grevă a fost organizată de 1 mai la uzinele McCornick, unde a avut loc şi o adunare a angajaţilor. În timp ce ultimul orator lua cuvântul a intervenit în forţă poliţia. Bilanţul evenimentului: un mort şi mai mulţi rănăţi. Trei zile mai târziu, pe 4 mai, a fost lansată o ofensivă contra violenţelor poliţiei şi o bombă ar fi fost aruncată din mulţime spre cordoanele de poliţişti. În confuzia creată s-au înregistrat 7 morţi din rândul poliţiştilor şi cel puţin 4 din rândul civililor. Bilanţul confruntării a rămas destul de ambiguu. Mai mulţi militanţi au fost totuşi arestaţi, şi 8 dintre ei au fost trimişi în instanţă, sub acuzaţia de anarhism. „Domnilor juraţi, suna actul de acuzare, condamnaţi aceşti oameni, daţi un exemplu şi salvaţi instituţiile şi societatea noastră”. Toţi vor fi condamnaţi la moarte, patru vor fi spânzuraţi, trei vor avea pedeapsa comutată în închisoare pe viaţă, dar vor fi graţiaţi în 1893, iar unul se va sinucide în închisoare. Toată afacerea a antrenat reacţii energice în întreaga lume şi manifestări ample au fost organizate în principalele capitale europene. Reunită în iulie 1889, Internaţionala a doua sau Internaţinala muncitorilor şi socialiştilor a decis perenizarea zilei de 1 mai pentru manifestări, ca zi a muncii de 8 ore. Începând cu 1890, deci în timpul domniei lui Carol I, ziua muncii a devenit „o sărbătoare tolerată” şi în România, cu o simbolistică internaţională deşi informaţia circula greu în epocă. Dacă ea încarnează şi un omagiu adus „martirilor de la Chicago”, nu se mai ştie. Şi referinţa a fost încet-încet estompată, 1 mai fiind confiscată nu doar de sindicate, cât şi de mişcările politice socialiste. Şi anul acesta, în nu puţine oraşe din Europa, mari centrale sindicale au organizat acţiuni de protest, dar şi adunări festive, într-un context social agitat, clamând necesitatea dialogului social. În România, până în 1989, ziua de 1 mai, considerată ziua solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc, a avut o exagerată încărcătură propagandistică, evocându-se sistematic „bogatele tradiţii revoluţionare de luptă, legăturile de solidaritate internaţionale ale clasei muncitoare şi PCR, rezultatele întrecerilor socialiste în muncă” ş.a.m.d. „Profunzimea” iniţială s-a pierdut treptat-treptat. Şi totuşi, dincolo de ieşirea la iarbă verde, prilej de socializare în aer liber, ce sărbătorim la 1 mai? Un răspuns cât de cât raţional ar trebui oferit. 1 mai – sărbătoarea de Arminden. Pe 1 mai românii celebrează „Armindenul” simbol al vegetaţiei şi al începutului verii. Vechiul zeu al vegetaţiei care proteja recoltele să nu le bată grindina, şi sănătatea vitelor. Am avut o mini-vacanţă, agreabilă, după cum s-a văzut şi deja privind calendarul observăm că la sfârşitul lunii vin Rusaliile şi imediat Ziua Copilului. Cu alte „libere”. Poate e prea mult, deşi am putea să fim contrazişi.
