Născut la Roma, în 1934, decedat în 2017.
Are la activ o vastă operă ce acoperă toate genurile literare, printre care următoarele de poezie: Tredicifalchi (“Treisprezece şoimi”), Geiger, 1970, Lostuzzicadenti di Jarry (“Scobitoarele lui Jarry”), Manduria, Lacaita, 1972, Chez Giacometti, Roma, Carte Segrete, 1979, La presa di Palermo (“Asaltul la Palermo”), Manduria, Lacaita, 1979, Morsure (“Muşcături”), Roma, Empiria, 1982, Flea market, Napoli, Guida, 1983, La torre del l’Ammiragliato (“Turnul Amiralităţii”), Treviso, Babbalù, 1985, Cadavre exquis, Roma, Rossi& Spera, 1985, Autoritratto con acrostici (“Autoportret cu acrostihuri”), Roma, Empiria, 1987, In abisso (“În abis”), Roma, IlVentaglio, 1988, Panopticon, Roma, Rossi& Spera, 1990, Wunderkammer, Salerno-Roma, Ripostes, 1990, Saldi di fine stagione (“Solduri de sfârşit de sezon”), Roma, Fermenti, 1992, Antartide („Antarctica”), Udine, Campanotto, 1993, Catastrofette, Chieti, Noubs, 1997, Letteramorta (“Literă moartă”), Roma, Fermenti, 2000, Roulette occidentale (“Ruletă occidentală”, Poesie 1991-1997), Lecce, Manni, 2000.şi altele.
Pe lângă proză, teatru şi prezenţe active în atâtea bătălii poetice – şi nu numai – pentru permanenta reînnoire a formelor literare şi artistice, Mario Lunetta este autor, în rol de prestigios critic, al unor importante cărţi de eseistică, ca de exemplu: La scrittura precaria (“Scriitura precară”), Roma, Argileto, 1972, Invitoallalettura di Italo Svevo (“Introducere în opera lui Italo Svevo”), Milano, Mursia, 1972, Ilsurrealismo (“Suprarealismul”), Roma, Editori Riuniti, 1976, Sintassi del l’altrove (“Sintaxă lui aiurea”), Firenze, Lalli, 1978 e Et dona ferentes, Ravenna, Edizioni del Girasole, 1996, Le dimore di Narciso (“Sălaşurile lui Narcis” , Roma, RAI-ERI, 1997.
A îngrijit Poezia italiană azi, Roma, Newton Compton, 1981, dar şi alte importante antologii de poezie actuală, în special cu poeţiantagonişti.
Poezia ca scriitură a ororii
Născut la Roma, în 1934, Mario Lunetta reprezintă, de o jumătate de veac, nu doar o voce poetică distinctă şi impunătoare, ci şi unul dintre protagoniştii întregii scene literare a Italiei post-ermetice, post-neorealiste şi chiar post-neo-avangardiste. Cu peste douăzeci de volume poetice, aproape tot atâtea cărţi de romane şi povestiri, texte teatrale şi de eseistică parcurgând o întinsă gamă de abordări tematice şi de nivele stilistice (de la cercetarea aplicată a operei lui Italo Svevo la re-evaluarea surrealismului), Lunetta e o prezenţă activă şimodelizantă îndeosebi în deschiderea şi decantarea, cu un aplomb egal divizat între sfidarea, până la ruină, a mai tuturor convenţiilor, şi supunerea unicei reguli asumate destinal pe care o numeşte una raggelatapietas; acestei „pietăţi cumplite” actul poetic înscris într-un proiect de cercetare (circulă termenul de catapoeti, catapoesia în ambianţa unui grup de inovatori ai lirismului pensinular: toponimic ce trimite la un palier de jos, inferior / infernal şi care îşi atribuie, poietic, refuzul, opoziţia şi deopotrivă revolta în raport cu Lumea şi derelecţiunile ei actuale), aşadar experimentare cu sau fără prefixoidul neo-, i se opune, cum declară autorul, o ingenuita’ altruistica.
Rafinat intelectual, lectora pasionat şi avizat, traducător şi „colocatar” intim al unor lăcaşuri poetice fermecate de mulţi ignorate ori de-a dreptul uitate – precum Nerval, Baudelaire, Eliot, Rimbaud, Maiakovski, spre a nu le mai invoca pe cele „di casa”, Dante, Foscolo, Leopardi -, Mario Lunetta nu-şi reprimă tentaţia auto-desemnării, ca scriitor, în postura de „lunetist” căruia limbajul îi este unică armă iar ţinta e Lumea, această „specie ce se numeşte umană şi lumea ce-şi spune specie şi încă şi azi locuieşte şi poluează, înjoseşte şi distruge, prăduieşte şi violează, deoarece cu siguranţă nu ştie să facă altceva mai bun şi aceasta este – spre deosebire de alte animale ale planetei – vocaţia sa profundă”.
PERFECT ALB
Je suis une bête, un nègre
Arthur Rimbad
În vreo parte a Africii din vremea lui Rimbaud, sau – cum doriţi –
din vremea noastră
nu atât de mult se schimbă (ceva diferit e doar ceva inedit)
variante de boli contagioase, vreo sută de milioane
de înfometaţi în plus, vreo specie stinsă
de animale, teritorii deşertificate, masacre interetnice cotidiene
mult mai tehnologice of corse, sorry,
sate în care zac zilnic, alături de
cadavrele neîngropate, infirmi năuciţi, incapabili să se apere – seara,
dacă nu-i lună, sosesc hienele, flămânde
nu mai puţin decât oamenii şi fac bairam cu carne stricată.
Autorul Iluminărilor, ce-şi mutilase partitura sa poetică
ca să se facă traficant de cafea. aşadar de arme, fără ca să
se aleagă cu mare lucru, eroic truditor negat bogăţiei,
nici măcar nu făcea mare caz de asta
exact ca noi acum, în anii noştri fericiţi.
Lucra ca un negru („tout à montravail!)şi era mort pentru lume.
(Alerga, la Harar ca şi în restul lumii, în anul de graţie 1883 sau 1884).
Aici, acum, ne aflăm în perfidul august 2000: iar eu, cu toată modestia, cred că-l pot înţelege, cu sifilisul său prost tratat, cu bătrânețea precoce
şi graba de a se arunca în nimic, pe picioare, călare,
pe spinarea unei cămile:
aici, în Ford Fiesta mea ce-şi schimbă culoarea
după cum cade lumina,
în această Africă albă mereu mai infamă: pământ de escroci
şi de bandiţi – cum zicea bietul Arthur
al Africii sale negre, în acele vremuri ale sale
atât de asemănătoare cu ale noastre, probă generală a acestei perfecte orori.
