În regimurile totalitare spaţiul public e prohibit. El este substituit de o „scenă” anume instituită şi comandată, potrivit cu cele mai riguroase norme ale unei mise-en-abîme, urmărind două finalităţi ce intră de facto în structura regimului şi anume exercitarea unei probe de Putere: există, de regulă, un Actant unic, model al Inchizitorului ori, în reprezentarea orwelliană, al Fratelui Cel Mare, fie acesta Mussolini, Hitler, Stalin, Mao, Ceauşescu, Tito sau Honecker, actant, aşadar, al unui discurs Unic, reţetat, reflex al unei Gândiri Unice, ce se adresează, nu unui Public, ci unei mase amorfe percepute „global”, ca gloată, căreia, prin program, trebuie să i se inculce nu idei, ci comenzi, ordine, „direcţii” (sau „directive”, spre a ne păstra în chiar limitele lexicului leninist-jdanovist, importat şi universalizat la scară planetară în perioada imediat postbelică); limba de lemn altceva nu este decât reflexul (şi panaceul) discursiv al acestui fals, caricat, întrucât decretat (sic!) „spaţiu public”, în care am putea rechema, cu distincţiile de rigoare, un anumit tip de discurs psihiatric dedus din aplicaţia unui freudanism după ureche. Nu vom insista asupra structurilor discursive de acest gen, deja supuse unor lungi şi nu întotdeauna convingătoare analize. Ceea ce ne interesează aici este încercarea de determinarea a spaţiului public în acest tip de societate; ori, mai exact, definirea locului gol pe care l-a lăsat interdicţia spaţiului public.
Este evident că, în limitele abordării noastre, spaţiul public nu există. Cu toate acestea, urmare a imensei frustrări exercitate de un regim totalitar, individul, fie şi văduvit de autonomie, îşi caută, măcar defulatoriu, un loc de refugiu care să-i conserve ceea ce a mai rămas din dreptul său la …opinie. Iar acest loc de refugiu e diseminat, pluralizat, extins, deseori accidental, în forme şi maniere pe cât de diverse pe atât de singulare şi, uneori, nelipsite de un gust al hilarităţii: cârciuma, sufrageria, ca topos închis, cu nelipsita cafea, nechezol, surogat ori, de ce nu, produs autentic ca „dar” al unei tranzacţii nu o dată interpretabilă ca semn opoziţional la regim, stadionul (loc deschis, precum codrul medieval al haiduciei noastre), lacul transformat în toposul unei profesiuni de nevoie – valenţe sportive dar mai ales cale de fugă, de ieşireşi, deci, de apărare – etc. etc.
Însă, dacă spaţiul acesta, la urma urmei, atât de ne-public, acuză o diversitate şi o particularitate ce trimit mai curând la un sistem simbolic de prohibiţii, discursul care intră în el e puternic caracterizat de disimulare; e, s-a spus, esopic prin excelenţă (nu întâmplător „genul” exercitat cu predilecţie interferează bancul, snoava, gluma, poanta, toate însă anexând o stilistică ce funcţionează exclusiv în regim metaforic: a spune ceva prin altceva). E un discurs subteran, bazat în mare parte pe o convenţie, pe un contract, în virtutea cărora s-a adoptat tacit un cod ce funcţionează impecabil; nu există pericolul invocat de Wittgenstein în imaginea sa cu zidarii pe o schelă de construcţie, anume acela de a risca incomprehensiunea şiconsecinţele practice ale acesteia, dacă logica lexicală ar fi încălcată (a cere, de sus, de pe schelă, o cărămidă şi a primi altceva!), întrucât, am subliniat, codul a fost schimbat în mod tacit iar acanţii comunicării au intrat în jocul substituirilor lexicale până într-atât încât, uzând apelative de genul El sau Ea, deja să „descifreze” pe loc identitatea ascunsă, respectiv Ceauşescu ori Ceauşeasca. Şi despre tipologiile discursive de acest fel se poate discuta şi scrie mult. Mai important ni se pare însă a detecta în ce măsură şi în cel manieră ele au continuat – ori mai continuă încă şi la aproape cincisprezece ani după ce li s-a decretat, nu decesul, ci oportunitatea – să funcţioneze.
Cum anticipam mai înainte, discursul Unic şi-a avut partea sa de continuitate: de o parte, reluat de actori rămaşi prizonierii săi din decenii de exercitare voluntară ori fortuită, la unii, pe exemplul lui MessieuxJourdain, fără ca măcar s-o ştie, pe de altă parte, la alţii prin simplu mimetism, captivi, cum erau – şi cum mai sunt – ai unicului tip de discurs pe care l-au auzit, l-au aplaudat ori chiar l-au făcut.
Fiind vorba de un anume discurs public, exercitat într-un anume spaţiu public, cu asumate funcţii politice, rectè partinice, ne interesează mai puţin aici analizarea sa din perspectiva unei gramatici discursive ori a unei etici responsabile, în sensul benjaminian al conceptului. În fond, el presupune un examen, cu activarea vectorilor de validare publică şi, prin urmare, prin grilele unui întreg proces de persuasiune. Faptul că, efectuat în limitele unui spaţiul public încă nestructurat, discursul acesta a produs şi mai produce consecinţe nefaste, grave chiar, pentru funcţionareademocraţiei noastre e deja un sofism. Mai interesant ni se pare însă a focaliza intervenţia noastră pe un sub-spaţiu public şi pe discursul său, respectiv acela mass-mediatic. În acest sens, o trecere rapidă în revistă a aspectelor celor mai dureroase capătă atributul urgenţei.
Discursul public(istic) sau cârciuma de la tv
Liberalizarea sistemului mass-mediatic în România, cu toate dificultăţileşi avatarurile ştiute, a urmat aceeaşi dramatică odisee ca şi sistemul democratic, cu toate componentele sale intrinseci, de la libertatea de expresie la, spre a spune astfel, liberul …avort. Decretarea lor n-a fost suficientă spre a le pune la treabă. La fel, apariţia posturilor tv, radio şi a publicaţiilor de tot felul n-a condus, din păcate, nici la constituirea spaţiului public veritabil: şi nu avem în vedere doar spinoasele probleme ale jocurilor de culise, ori ale clanurilor, acţionând în regim de cabală. Ne referim mai ales la impedanţa discursului public(istic) incluzând deopotrivă calitatea sa, dar şipoziţionarea în raport cu imperativul unei autonomii de gândire.
Şi aici, ca şi pe scena politică, s-a întâmplat că locul rămas vacant de demisionarii vechiului regim ori de cei convertiţi dintre ei, să fie repede locuit, agresat, de indivizi nu doar lipsiţi de mai sus invocata autonomie de gândire, ci, pe de o parte lipsiţi de acea instrucţie pe care acelaşi Dahrendorf o considera ca fiind componenta cea mai de preţ a unei democraţiifuncţionale, iar, pe de altă parte, aserviţi, respectiv, lucru încă şi mai grav, dinainte aserviţi: Puterii, sau, mai exact spus, unei Puteri, fie aceasta cea de la guvernare ori reprezentând grupuri de interese. Lipsa de instrucţie – ca şi, mai ales, de o instrucţie adecvată, profesională – a perturbat din start sistemul mediatic: consecinţa imediată şi cea mai curentă a fost aceea a unei improvizaţiisfârşind în „modele” de simulacre (vezi critica franceză de resort) mai mult decât mediocre (dacă putem accepta că simulacrele telematice poartă, la profesionişti, însemnul, fie el înşelător, al unui model!); o alta, în cazul unor actori cu ceva vocaţie, s-a manifestat pe direcţia unui mimetism grosier al modelelor occidentale.
De aici, a rezultat spectacolul de iarmaroc generalizat, de clacă improvizată, de cârciumă mutată la tv, ca şi instaurarea unui discurs omogenizat, standardizat excesiv, cu o stilistică aproximativă ori chiar răpusă de un agramatism sordid. Într-un fel, media au urmat cursul „politicului”, iar discursul său pe cel al celuilalt. Şi astfel, ne-am trezit că, pe aceeaşi scenă ce rămăsese pentru o clipă goală, au apărut „formatori” de opinie fără să se verificat în vreun fel ori altul ca atare. Şi, la fel, ne-am trezit cu tipologii de cititori, tele-spectatori etc. croiţi rapid, pe structuri accidentale şi, în mare parte, greşite, drept eşantioane de consumatori ai actului public discursiv.
Ce-i de făcut? Unicul remediu, într-o democraţiefuncţională, rămâne acela ca, antrenând, în acelaşispaţiu public încă fragil, multiple resorturi instituţionale, dar mai ales componente ale societăţii civile, să aşteptăm cu speranţă metamorfozele necesare. Fiindcă, dacă spaţiul public nu este neapărat piaţa înjurăturilor ori locul în care protestezi spre a mai primi o slujbă, ci acela în care ideile se confruntă spre a se resorbi într-un program apt să susţinădemocraţia, atunci trebuie invocat consensul ca ofertă salvatoare şi ca şansă de progres. Şansa ar putea fi, se spune frecvent, „europenizarea”. Însă nu-i de ajuns. Ea serveşte numai ca o presiune exterioară ce s-a dovedit, din păcate, mai puternică decât resorturile interne. Singurele victorioase la paliere mai profunde. Şi pe termen lung.
