Zonele de umbră în care s-a afundat Francois Fillon, candidatul dreptei la alegerile prezidenţiale din Franţa, devin tot mai periculoase, prin rostogolirea anapoda a unor justificări pripit confecţionate, uşor decriptate de o presă avidă de sânge. Denunţând „asasinatul politic”, la care este suspus, după ce avocatul său l-a înştiinţat de convocarea de către judecători, la 15 martie a.c., pentru a fi inculpat în afacerea angajării fictive a soţiei sale, gestul nu a produs altceva decât îngrijorare teribilă în tabăra partidului republican, al cărui candidat era. Bulversarea a devenit totală. Şi asta fiindcă Francois Fillon s-a apărat nesincer, dintr-un început. La 26 ianuarie a.c., în primele explicaţii oferite TF 1, el declara că şi-a angajat soţia ca asistent parlamentar în 1997, după despărţirea de precedentul colaborator. La 6 februarie a.c., tot în faţa jurnaliştilor, în cursul unei „tentative de albire”, a mărturisit că Penelope Fillon, în realitate fusese remunerată din 1988, ca asistent parlamentar, după ce lucrase benevol, de la debutul primului său mandat, în 1981. În fapt, Penelope Fillon a părăsit postul de asistent parlamentar, abia în noiembrie 2013, cu două luni înainte ca legea să îl oblige pe Francois Fillon să precizeze identitatea colaboratorilor săi în declaraţia de interese. Licenţiată în Drept şi Litere, Penelope Fillon a primit timp de 5 ani (2002-2007) peste 6.000 euro pe lună, pe când era asistenta lui Marc Joulaud, supleantul lui Francois Fillon. Chiar dacă datele, sub aspectul corectitudinii depline, apărute în presă, vizând sumele încasate de soţia lui Francois Fillon, au putut fi puse la îndoială, în anumite momente, ceva a rămas neclar. Ultima revelaţie în date: 45.000 euro indemnizaţie de licenţiere primită de la Adunarea Naţională, potrivit „Canard enchaine” din 8 februarie. Soţia lui Fillon ar mai fi primit 100.000 euro brut, pentru angajarea temporară în perioada mai 2012 – decembrie 2013, la o publicaţie „Revue des deux mondes” (peste 5.500 euro pe lună), când era asistent parlamentar al soţului său, o angajare considerată de complezenţă pentru legătura dintre Francois Fillon şi proprietarul revistei, propus în 2006 la decorarea cu Marea Cruce – Ordinul Naţional Legiunea de Onoare. Francois Fillon nu recunoaşte faptele, dar o face neconvingător. Poate şi pentru faptul că nu se aştepta la asemenea lovituri. Opinează că n-a deturnat banul public. Mai mult, spune că statul de drept a fost sistematic violat şi nu i se aplică prezumţia de nevinovăţie. Cu alte cuvinte deja joacă pe „coarda complotistă”: nu are statutul unui justiţiabil, ca alţii, din moment ce la 15 martie a.c., cu 2 zile înainte de depunerea candidaturii, va fi convocat de către judecători. Ieri, într-o conferinţă de presă, a spus că rămâne candidat la preşedenţia Republicii. Adică nu se retrage. Motiv pentru care Bruno Le Maire – multă vreme prezentat ca un posibil viitor ministru de externe – a demisionat din staff. Fiindcă la 26 ianuarie a.c., Francois Fillon anunţase că îşi va retrage candidatura de la preşedenţia Republici franceze dacă va fi inculpat. Că nu vrea să cedeze, adică nu se retrage în ruptul capului, cum martela ieri, este o altă poveste. Are, în cea mai fericită situaţie, o problemă de moralitate, dacă nu de legalitate. În absenţa documentelor, care să ateste adevărul, s-ar putea să fie greu de tranşat între versiunile existente.
