Pe 4 martie 1882, se năştea, la Craiova, unul dintre cei mai mari oameni politici şi diplomaţi ai României – Nicolae Titulescu. A urmat cursurile Colegiului Naţional „Carol I”, iar fişa matricolă stă drept mărturie a capacităţii sale intelectuale. A murit departe de casă, în Franţa, rămăşiţele pământeştii fiind repatriate de abia în 1992. Personalitatea sa merită evocată an de an.
Serviciul Judeţean Dolj al Arhivelor Naţionale este depozitarul unei adevărate „mine de aur”, în ceea ce priveşte viaţa lui Nicolae Titulescu. Data sa de naştere se ştie – 4 martie 1882 – la fel şi cea a decesului – 17 martie 1941, undeva departe de ţara pe care a iubit-o. Fiu al uni avocat, Ion .N. Titulescu, magistrat, preşedinte al Înaltei Curţi de Justiţie şi deputat, şi al unei menajere, Mari, a urmat cursurile, până în 1900, Colegiului „Carol I”, din Craiova. Fişa sa matricolă stă mărturie capacităţii sale intelectuale. A avut aproape „10, pe linie”, doar la „gimnastică” – actuala Educaţie fizică – având 6, şi câte un 9 la germană, matematică şi ştiinţe naturale. A absolvit cu „premiul de onoare” Colegiul „Carol I”, lucru neobişnuit pentru acele timpuri. Din acel moment, a urmat o carieră fulminantă pentru Nicolae Titulescu.
Apărător al românilor
Nicolae Titulescu studiază „Dreptul” la Paris şi obţine titlul de „doctor”, cu teza „Essai sur une theone des droits eventuels”, iar în 1905 se întoarce în România, ca profesor la Universitatea din Iaşi. După doi ani, se mută la Universitatea din Bucureşti, ân 1912 făcându-şi debutul în politică, fiind ales deputat pe listele Partidului Conservator Democrat, condus de Take Ionescu, care, se pare, că i-a fost mentor în politică. Cinci ani mai târziu este numit ministru de finanţe în Guvernul Ion. I.C. Brătianu. În 1918, înfiinţează, la Paris, împreună cu Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia şi Constantin Mille, Comitetul Internaţional Român, care milita pentru Unirea cu Transilvania. Între 1928 – 1936, deţine în mai multe rânduri portofoliul Ministerului Afacerilor Externe, în strânsă legătură cu Partidul Naţional Ţărănesc, condus de Iuliu Maniu. În primul mandat, are o contribuţie decisivă la acceptarea internaţională a punctului de vedere românesc, cu privire la problema „optanţilor” maghiari din Transilvania. La Budapesta se susţinea că românii i-ar fi discriminat pe moşierii unguri, după aplicarea Reformei agrare din 1921, lucru demontat magistral de Nicolae Titulescu.
Trădat de către români
Apogeul carierei sale este în perioada 1930-1931, când este ales de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor, precursoarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de astăzi. A militat neâncetat împotriva revizionismului, de orice fel de natură ar fi acesta, trăgând primele semnale de alarmă în ceea ce priveşte ascensiunea nazismului. A fost adeptul înţelegerii regionale, fiind artizanul încheierii Micii Înţelegeri, între Cheoslovacia- Iugoslavia – România, şi a Înţelegerii Balcanice (Iugoslavia – Grecia – Turcia – România). Dar, din nefericire, cei care i-au pregătit sfârşitul, atât politic cât şi fizic au fost românii. În calitatea sa de Ministru de Externe, a încercat să încheie un Tratat cu Uniunea Sovietică. Fiind în relaţii bune cu omologul să rus, Maxim Litvinov, a fost la un pas să parafeze o înţelegere cu puterea de la Răsărit, conform căruia ruşii ar fi putut recunoaşte dreptul României asupra Basarabiei, inclusiv problema Tezaurului de la Moscova având şanse de reuşită. Tocmai acest lucru i s-a reproşat, în 1936 Regele Carol al II-lea îndepărtându-l de la „Externe”.
Reînhumat în 1992
Pentru marele diplomat, a urmat calea lungă a exilului, murind departe de ţară, la Cannes, în Franţa, pe 17 martie 1941. De abia în 1992, osemintele sale au fost repatriate şi reînhumate la Braşov. A rămas, pentru totdeauna, un mare om de stat, indiferent de controversele iscate asupra politicii sale.
