Premierul Emil Boc şi guvernul pe care-l conduce, susţinuţi de o majoritate parlamentară încropită, dar statornică şi relativ disciplinată la vot, ţine morţiş să licenţieze o realitate trăită, în totală distonanţă cu Constituţia ţării, şi anume inutilitatea…Parlamentului. Atâta vreme cât legi importante, precum Legea Educaţiei, Codul Muncii – ca să ne oprim doar la aceste exemple de dată recentă – sunt promovate prin angajarea sistematică a răspunderii guvernului, urmate prin inoperante moţiuni de cenzură, la care parlamentarii puterii „se abţin de la vot”, suntem în faţa unui anacronism care sfidează sistematic şi aiuritor orice valenţă a democraţiei. În „aşteptare” este Statutul Minorităţilor, discutat în guvernul Tăriceanu. „Dacă este nevoie, se poate adopta şi prin asumarea răspunderii”, a declarat într-un interviu, pentru Europa FM, Kelemen Hunor, liderul UDMR. Cu această lege a minorităţilor în raniţă, UDMR nu va îndrăzni să ceară ieşirea de la guvernarea cu PDL. Dispoziţiile art. 61, teza a II-a, din Constituţia României, conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării. În unanimitate, doctrina a considerat că Parlamentul României deţine un monopol legislativ, în sensul că nici o altă autoritate publică nu poate emite norme juridice cu caracter de lege. Dincolo de acest monopol legislativ al Parlamentului, tot prin Constituţie se instituie delegarea legislativă, în virtutea căreia guvernul poate emite ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă, iar preşedintele României poate şi el să recurgă la delegarea legislativă pe calea unor decrete normative, în cazul declarării stării de urgenţă, a stării de asediu, în limitele stabilite de legea fundamentală a ţării. Delegarea legislativă reprezintă transferul unor atribuţii, la autoritatea executivă, printr-un act de voinţă a Parlamentului, ori pe cale constituţională, în situaţii de excepţie. Transferul este însă limitat, condiţionat şi reprezintă excepţia şi nu regula. Practica, de acum consacrată a guvernului Emil Boc, în privinţa asumării răspunderii pe legi organice importante, evitând dezbaterea parlamentară, poate fi considerată ca un act de violare a monopolului legislativ al Parlamentului. Fiindcă una este abilitarea guvernului pentru a emite ordonanţe simple, în perioada dintre sesiunile parlamentare, care se face printr-o împuternicire legală, respectiv printr-o lege, ce conferă puterea de reglementare în anunite materii, prestabilite de organul legislativ suprem al poporului, şi alta este excesul insidios, fără limite al „asumării răspunderii”, prin strategii de acum exersate, oricum fără precedent, mizându-se pe numărul insuficient de voturi, pentru trecerea eventualelor moţiuni de cenzură. Suntem, aşadar, în faţa exercitării premediat anacronice a competenţei Parlamentului, unica putere legislativă, încât putem vorbi de inutilitatea acestuia în abordarea premierului Emil Boc. Fireşte, Constituţia României are destule limite, zone deloc clare, dar nimeni nu s-a gândit că s-ar putea ajunge, prin exagerare, la interpretări absolut originale, excedându-se spiritul ei, încât, pe lângă actele administrative, sub aspectul autorităţii emitente, guvernul să poată înfrânge, principiul puterii legislative a Parlamentului, când doreşte. În absenţa controlului parlamentar, şi nu rareori până la sesizarea de rigoare şi al celui de constituţionalitate, exersat de Curtea Constituţională, guvernul Boc a dobândit vocaţia insolită, fără precedent la nivelul UE, de a emite legi. Sistematic proaste. Angajarea răspunderii guvernului, cu exces de putere, şi delegarea legislativă au permis, datorită caracterului prea generos, a textelor constituţionale, transformarea excepţiei în regulă.
