Recomand rareori şi numai unor apropiaţi cărţi nou apărute, fără a încerca să le induc preferinţele şi părerile mele. Conştient că nu am şi nici nu îmi arog veleităţi de critic literar, cu metodă sofisticată de lucru, pentru mine o carte nou apărută fiind ceva pe care nu ţin neapărat s-o povestesc altora. Ultima carte a scriitorului Marian Nazat, care nu e membru al Uniunii scriitorilor, fiindcă n-a dorit, „Macină viaţa, macină” (Ed. Rao, 2023) nu este altceva, din punctul meu de vedere, decât un regal şi o revelaţie, şi găsesc de cuvinţă să scriu despre ea, fără a avea pretenţia respectării unor „ritualuri” specifice cronicii literare propriu-zise. Acoperit de aprecieri, de-a lungul timpului, pentru activitatea profesională, de veritabil procuror criminalist, al cărui nume a reverberat în spaţiul public, cunoscut –ca să folosesc un eufemism- avocat al Baroului Bucureşti, Marian Nazat rămâne o sensibilitate seducătoare, care se descoperă în continuare, prin activitatea literară febrilă şi fertilă. Un scriitor viabil şi actual, din punct de vedere estetic, dar mai ales etic, a cărui operă poate fi privită ca „jurnalistică”, dar aprecierea ar fi considerată o bizarerie, fiindă proza confesivă, eseul sau tableta, adică genurile frecventate predilect, sunt demult acceptate în paradigma literaturii. Cartea menţionată, o culegere de naraţiuni datate, într-o cronologie firească, publicate şi pe blogul personal, sugerează pe alocuri senzaţia vizuală a însingurării: nu se plânge, oftează doar, de parcă l-ar durea ceva, ce nici el nu ştie, şi îi vine aşa să tragă aer în piept şi să scrie cu voluptate despre „fericire şi nefericire, împăcare şi revoltă, extaz şi agonie, viaţă şi moarte”, într-o „lume nebună şi inconştientă căreia i-a căşunat să alunge cuvântul bibliotecă din limbajul comun”. Şi o face fabulos: miza perspectivei morale a scriitorului Marian Nazat nu se opreşte la descrierea mecanismelor alienate ale corecţilor politic, a progresismului prost înţeles, ci explorează urmele pe care aceste mecanisme le imprimă în psihologia şi gândirea omului de rând. Şi scriitorul care „prea văzusem cadavre cu nemiluita, prea mă marcaseră necropsile şi exhumările la care participasem ca procuror acolo faţă în faţă cu nefiinţa, ori cu putreziciunea cărnii, mi-am zis că ţărâna nu-i decât ţărână” depune în proza sa „de mic litraj”, cum i-ar spune criticul Răzvan Voncu („Prozatori români de azi”, Ed. Cartea Româneacă, 2023) o mărturie lucidă despre condiţia umană. Înalta moralitate a prozei lui Marian Nazat constă în faptul că autorul nu acuză, nu-şi pune cenuşă în cap, ci doar insinuează observaţii grave, cu o subtilitate stilistică de invidiat, cum o face în „De la alfabetizarea forţată, la analfabetismul funcţional”. Ne întinde pe alocuri o capcană, o sondă de verificare a gustului şi prea puţin s-a vorbit de ironia fină şi umorul său, de aleasa-i dicţie sarcastică, exersată îndelung la bară, în săli de judecată tixite de justiţabili, cu ştreangul de gât. Stilul său trădează o consistentă cultură literară, dar şi politică, fiindcă politicul e prezent la tot pasul. Meritul autorului constă în a fi perseverat într-un exerciţiu de cronicar, aproape inegalabil, sau poftim virtuos, fără a cădea în monotonie, ca forţă a obsesiei morale putând fii alăturat lui Octavian Paler, pe care l-a şi cunoscut, una din tabletele sale fiindu-i dedicată. Melancolia villoniană nu cruţă pe nimeni, şi în „Uliţa copilăriei”, descrierea e emoţionantă. Octavian Paler, „fie-i pomenit numele”, avea nostalgia Lisei, locul în care s-a ivit pe lume, unde existau nişte valori reale pe care lumea românească le-a pierdut, Marian Nazat revine obsesiv la Islazul de altă dată, teleormănean de fală fiind şi în „Cântec de cucuvea” –adevărată elegie- descrie cu tristeţe, cum sub straşinile de la case zăreşti tablouri cu pozele celor duşi, o droaie şi semnul implacabil al crucii. Autorul rămâne perseverent într-un exerciţiu temerar, care nu ţine seama de trendul vremurilor noi. Vocaţia exprimării limpezi –calificativ stilistic de-a dreptul aristocratic- este copleşitoare. Îşi evocă buni prieteni, pe linie profesională care s-au săvârşit din viaţă, îşi gratulează foştii profesori de la Facultatea de Drept din Bucureşti cu recunoştinţa sa, dialoghează cu nepoţelul său, uimit de sagacitatea acestuia. În unele tablete, precum „Floarea de salcâm” sau „Macii de acasă”, descrierea este imperială, de pictor fabulos, comparabil cu Geo Bogza, în „Paznic de far”, prin vigoarea epică. Unitatea cărţii, alcătuită din mai multe naraţiuni, ce se înscriu temporal şi tipologic în saga intitulată „Macină viaţa, macină” este desăvârşită. Cartea a fost trăită, înainte de a fi scrisă, încât autorul lucrează ca un purtător al unui mesaj emoţionant. Omul de azi e suma propriilor confuzii, ne încredinţează undeva autorul, convins că o carte este o chemare. Sunt însă chemări care rămân fără răspuns. Şi asta nu e tot. Se spune că, într-o împrejurare, Fănuş Neagu ar fi exclamat că nu credea să mai apară un scriitor din Teleorman, care să se ridice la nivelul lui Zaharia Stancu sau Marin Preda. Iată-l!
