Despre imaginea Craiovei

Suita de evenimente festive circumscrise Zilelor Craiovei, derulate timp de o săptămână, a avut şi menirea tonificării imaginii unui mare muncipiu al ţării, deschis, statornic în sentimentele sale, de respect faţă de obiceiurile achiziţionate în timp, şi, mai ales, generos în toate anotimpurile anului. Cu multă lume tânără, dar şi vârstnică, destulă verdeaţă, chiar şi în anotimpul în care frunza lasă un foşnet unic. Imaginea Craiovei, în percepţia străinilor, a celor care trec prin această reşedinţă de judeţ, odinioară provincie, rămâne o temă acută de discuţie serioasă. Complexă şi seducătoare. Imperativă şi nu uşor de ameliorat. Craiova nu înseamnă numai centrul ei civic, recent restaurat, numai Parcul Romanescu sau Parcul Tineretului, Muzeul de Artă şi cel de Istorie, impunătoarele sedii ale celor două universităţi de stat şi ale altor numeroase instituţii publice. Craiova are străzi frumoase, cu imobile ce revendică interesante stiluri arhitectonice. Suntem năpădiţi, însă, de inerţii, diletantisme, confuzii şi dezordini greu de transformat, peste noapte, într-un capital atractiv altora. Comprimaţi între indigenţa proprie şi standardele europene, între stângăciile locale şi lipsa de susţinere centrală, încercăm să salvăm aparenţele. Gâfâim după strictul necesar, dar pretindem mari rafinamente civice. Ne-aleargă câinii în plin centrul urbei, dar răsună voci că nu iubim destul animalele. Evident, trebuie să atingem alte orizonturi ale aşteptării, şi cât mai repede. Şi putem aluneca într-o ipocrizie generală, dictată de calcule conjuncturale: suntem integraţi Europei, semănăm cu restul oraşelor de pe continent, la nivelul detaliului cotidian, al mărunţişurilor, al imediatului. Aterizarea pe aeroportul din Craiova, incomparabil mai tonică decât era acum câţiva ani, înseamnă contactul cu un nod tehnologic funcţional. Modernitatea construcţiei se apropie simţitor, pe o axă redusă, dar cochetă, de modelul european. Din păcate, sub roţile autoturismului se simte, tot mai apăsat, pe destule porţiuni, carosabilul agonizant, iar de-o parte şi alta a arterelor de circulaţie se orânduiesc în devălmăşie imobile translucide şi clădiri vechi, firme agresive, dar şi străluciri neinteresante. Ne putem întreba cu nestăpânită nostalgie, ca să nu spunem „villonian”, despre Electroputere, Combinatul Chimic şi atâtea mari obiective economice care ofereau locuri de muncă la zeci de mii de craioveni. Sigur că, deocamdată, Craiova nu poate arăta ca o rezervaţie nordică. Are destul chip, dar puţină asemănare. Dar problema nu este asta, mai ales că am putea fi contrazişi, ci aceea dacă am reuşit să recuperăm liniile mari ale metabolismului european, adică asimilarea de coduri şi proceduri standardizate. Cuviinţa, de pildă, e un soi de politeţe naturală, e decenţa înnăscută a acelora care ştiu, din instinct, ce se cade şi ce nu se cade. Un craiovean simplu poate fi cuviincios fără să fi citit vreun îndreptar şi fără să-şi fi petrecut copilăria cu guvernantă. Suntem, însă, înconjuraţi de prea mulţi neruşinaţi, derbedei, ineducabili, brutali, impenitenţi. Imaginea Craiovei, aşezământ istoric,  este o problemă a tuturor locuitorilor ei. Ea nu poate fi îmbunătăţită printr-un hei-rup civic, dar poate fi făcută ţăndări, cum s-a mai întâmplat, prin dezordini stradale, confruntări între interlopi şi alte nenorociri, care au indus sentimentul vag al existenţei, în stare latentă, a unui potenţial infracţional. Cu consecinţe greu calculabile pentru posibilii investitori străini. Dar când un înalt funcţionar public, plătit de Guvernul României, afirma, într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul de Seară” că „oltenii sunt hoţi din naştere”, şi orice reacţie imediată n-a putut fi auzită, ce pretenţii să mai avem? Craiova este oraşul celor care o iubesc cu adevărat, nu doar prin vorba lor, cât, mai ales, prin fapta lor.