Luna aceasta, Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova va fi scena unei întoarceri în timp, chemându-şi spectatorii să-i (re)vadă pe cei ce în 2013 împlinesc 50 de ani de când au absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, respectiv Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” de la Bucureşti (1963): actorii Leni Pinţea-Homeag, Georgeta Luchian-Tudor, Valeriu Dogaru, Emil Boroghină şi pictorul-scenograf Vasile Buz. „Va fi un spectacol-dialog emoționant, răscolitor, care va rememora această jumătate de veac de activitate în slujba teatrului”, spun reprezentanții TNC, fără a putea preciza însă, deocamdată, data la care evenimentul va avea loc.
Poate că în 1963 soarta a reunit cei cinci magnifici la Teatrul Naţional din Craiova şi nu neapărat prestigiul teatrului şi al trupei actoriceşti. Poate că Geta Tudor ar fi vrut să rămână în Bucureştiul natal, poate că Leni Pinţea ar fi vrut să ajungă în Braşov, aproape de Moeciu, izvorul victoriilor sale, poate că Valeriu Dogaru dorea la Piteşti, mai aproape de Găeşti. Emil Boroghină şi-a dorit numai Craiova, aproape de Corabia lui dragă. O soartă care se face vinovată de naşterea unor idei şi mituri şi de zămislirea unor impresionante cariere artistice.
Întrucât nimeni şi nimic nu pot şterge din mintea şi sufletul publicului oltean contribuţiile extraordinare pe care le-au avut Leni Pinţea-Homeag (anul acesta răsplătită cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate) prin „Phaedra” la capitolul de imagine acumulat de teatrul românesc şi Teatrul Naţional din Craiova prin perle regizorale unicat ale lui Silviu Purcărete jucate în sute de reprezentaţii pe scene internaţionale, la care au contribuit indiscutabil, prin prestaţiile lor, şi Valeriu Dogaru sau Georgeta Luchian-Tudor, şi nici performanţa lui Emil Boroghină, actorul, regizorul şi directorul TNC, nume echivalent cu importantul Festival „Shakespeare”, Naţionalul îşi propune să rememoreze, într-un spectacol-dialog remarcabil, acea pasiune şi ardere sinonimă cu activitatea şi realizările individuale ale acestor mari nume sau acel dulce fanatism colectiv imprimat teatrului şi valorilor sale.
„Sperăm să reuşim acel gen de spectacol care să prindă la public, care să emoţioneze, să răscolească până la lacrimi, să subjuge în amintirea unor vremuri care uneori ne lipsesc, genul de spectacol care să ne oblige să ne gândim la el vreme lungă după ce am părăsit sala de spectacol, trăind într-o lume paralelă, căci ea, scena… viaţa este un teatru viu, nu o cetate goală”, spun reprezentanții instituției.
