Discuţiile, deocamdată telefonice, ultima dintre cele cinci, pe 14 iunie, dintre Vladimir Putin şi Donald Trump, aşa cum era de aşteptat, reprezintă o acumulare artificială, de optimism. Încercările iniţiale de a le prezenta ca fiind fatidice şi decisive nu s-au confirmat, procesul continuă, iar perspectivele lor temporale sunt încă neclare. Acest lucru nu diminuează deloc importanţa acestei realităţi. Kremlinul a estompat totuşi avântul Casei Albe, generat de discuţiile de la Jeddah, şi a impus un tempo „mai lent”. Moscova consideră asta în avantajul său. Apoi, sau mai întâi, Moscova nu a salutat ideea unui armistiţiu imediat, deoarece necesită elaborarea cu atenţie a termenilor acestuia, în esenţă, pentru a pregăti schiţele unei soluţii pe termen lung. Condiţia armistiţiului este încetinirea militarizării Ucrainei, atât prin aprovizionarea, în continuare cu muniţie şi armament, recunoaşterea realităţii concrete de pe teatrele de operaţiuni ş.a.m.d.. Când a fost întrebat recent, relatează Ria Novosti, dacă furnizarea de arme către Ucraina, din partea SUA, continuă, Yuri Usakov, consilier prezidenţial, a spus: „Unele continuă, iar altele nu, din câte ştiu”. Subiectul organizării unei întâlniri între preşedintele rus Vladimir Putin şi omologul său american Donald Trump rămâne pe ordinea de zi, dar nu a ajuns în sfera practică. Adică nu s-a maturat. Usakov nu a exclus ca negocierea directă să aibă loc fără o pregătire îndelungată, dacă liderii decid astfel. Vladimir Putin şi Donald Trump fac un joc… psihologic, sugerând fiecare că îl înţelege bine pe celălalt. Au o chimie interesantă. Tactica lui Vladimir Putin se bazează pe presupunerea că subiectul este mai puţin esenţial pentru interlocutorul său. Deunăzi, în cadrul unei conferinţe de presă, răspunzând unui reporter de la Komersant, Vladimir Putin a decretat: „O spun public acum, cred că preşedintele Trump caută să rezolve problema ucrainiană”. Se pot distinge nuanţe subtile între formulările atent elaborate ale lui Putin şi cele uneori exaltate ale lui Donald Trump. Liderul de la Kremlin nu se abate de la linia sa: cauze profunde, pace durabilă, obiective ale operaţiunii speciale, garanţii de securitate. Tonul şi contextul se schimbă puţin de la o etapă la alta. Nimic mai mult. Faptul că o asemenea „consecvenţă” a lui Putin nu l-a făcut încă pe Donald Trump, care spera la rezultate imediate, să explodeze, este de luat în seamă. Acest joc psihologic al unuia cu celălalt este potenţat de faptul că fiecare crede că îl înţelege pe celălalt. Kievul se comportă, aşa cum se vede. Ambiguu şi incoerent. Se pare că a ajuns la concluzia că doar ajutorul Europei, în cazul pierderii interesului din partea SUA, are consecinţe îngrijorătoare. Ameninţarea cu sancţiuni din partea Congresului SUA pluteşte în aer, dar totul nu e decât o consecinţă a stării de spirit a lui Donald Trump care controlează, deocamdată, Partidul Republican. Lavrov, şeful diplomaţiei ruse, spune că Occidentul nu va putea învinge Rusia, folosind „regimul nazist de la Kiev drept berbec”. El îi acuză pe Macron şi pe Merz că şi-au pierdut complet bunul simţ, după ce aceştia au scris împreună un articol intitulat „Europa trebuie să se înarmeze, Rusia este principala ameninţare”. Cum preşedintele francez îşi schimbă mereu retorica cu privire la Rusia şi conflictul din Ucraina, el şi-a exprimat interesul şi pentru o poziţie mai diplomatică din partea ţărilor europene, ceea ce reprezintă o schimbare substanţială a poziţiei sale. Macron ar vrea să-l eclipseze pe Donald Trump, în chestiunea ucrainiană, dar mai mult tatonează, fără mare inspiraţie, şi curaj. În privinţa altor actori, ca de pildă Kaja Kallas, înaltul comisar european pentru politică externă şi diplomaţie, întreaga prestaţie este una abstractă, ca să nu spunem fadă, lipsită de conţinut şi eficienţă.
