S-a vorbit, imediat după 1990, de un „model românesc” care ar fi trebuit să răspundă noilor exigenţe socio-politice pe care transformările radicale în plină desfăşurare le impuneau. Opţiunea „europeană”, în varianta ei ceva mai „populară” şi nu mai puţin „populistă”, n-a prea lăsat spaţiu altor variante şi nu e deloc vorba de vreo opţiune alternativă de natură geo-politică. Istoria noastră seculară, cu avatarurile ei dramatice, nu lăsa loc de comentarii diferite, taxate cu o promptitudine suspectă ca derivaţii (nostalgice) ale jumătăţii de secol comunist. S-a simţit aceasta mai ales în momentul în care Ion Iliescu s-a grăbit să arunce pe piaţa discursivă sintagma total neinspirată de… democraţie originală.
Între timp, după aproape un sfert de veac, problema – cea a unui model propriu de dezvoltare – nu şi-a pierdut prea mult din actualitate. Integrarea euro-atlantică a eludat orice dezbatere în această direcţie, fiindcă, efect al globalizării, orice tentativă de a repune în discuţie raportul identitate-universalitate (în termeni mai exacţi între reinventarea unui humus naţional, profund, şi macro-modelul occidental) a căzut în desuetudine când n-a fost cu totul bagatelizată.
Revenind la obiect, întrebarea despre decelarea unui model românesc, coerent structurat, recognoscibil la nivelul unei mărci etno-stilistice şi funcţionând ca un functor meta-cultural într-o arie supra-naţională, nu cred că este lipsită de logică. În ciuda multor teoreticieni, altminteri de marcă, din trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat, opinia curentă ar fi că nu se poate vorbi de un model românesc, într-o structură organică şi istoricizată. Ar fi vorba mai curând de modele autohtone, proiecţii de natură exegetică ivite la capătul unor iniţiative individuale, chiar şi atunci când au sfârşit prin a fi recunoscute ori împărtăşite de un grup ori altul, în baza unor valori şi convingeri întemeiate pe factori circumstanţiali iar nu pe invocate criterii de obiectivitate.
Prin urmare, dacă nu putem vorbi de modelul românesc ca atare, nu ne rămâne decât să identificăm acele (câteva) „modele” inserate de-a lungul ultimei o sută de ani în care putem decela câteva tentative de subsumare a unor seturi de valori (de comportament, de vieţuire, de creativitate culturală) invocate ori convocate să activeze un modus vivendi, cu indiciile unei forma mentis.
Zise toate acestea, să vedem în cel fel am putea descoperi, în arealul culturologic autohton, cel puţin câteva repere, obligatoriu tari, apte să conducă, dacă nu, aşa cum am anticipat, la prezenţa modelului românesc ca atare, atunci măcar la un set de valori indicative capabile să desemneze atributele acelei forma mentis în limitele căreia să se poată regăsi valenţe specifice ale felului românesc de a fiinţa în lume.
Evitând, în ciuda atâtor ispite, tentative faimoase, de la Eminescu, Hasdeu, Kiriţescu, Rădulescu-Motru, Blaga, Vulcănescu, Noica (ignorându-i, desigur, pe unii din scribii de serviciu ai protocronismului ceauşist) şi poate că şi alţii, în spaţiul aici asumat nu putem decât să circumscriem, sintetic şi chiar aluziv, câteva dintre „propunerile”, unele cu pretenţii sistemice, altele doar simple fulguraţii teoretice, survenite în discursul nostru cultural.
Mioriticul, ca forma mentis decantată la nivelul unei estetici, mai curând în accepţia kantiană a acesteia, nu intră în categoria unui posibil model românesc; el e o viziune, o modalitate, exemplară, e-adevărat, de desemnare a unui tip de reacţie la provocările ontosului; un fel de test „legendar”, aşadar mitic, la presiunile existenţei, probă reactivă la un destin în care sensul fatalităţii e resortul principal. Supralicitatea sa nu rareori pompoasă, prin cârjele unei retorici îmbălsămate şi acut redundante, în afara că a sfârşit uneori prin a-l deroba de miraculoase oferte ideatice şi poetice, l-a purtat în spaţiul unei zarve (şi dispute) de-a dreptul funeste, caricaturale nu o dată.
Manolismul e, cum se ştie, legendă ce acoperă un spaţiu mai vast, balcanic şi, prin urmare, în ciuda unor admirabile tentative exegetice, şi în ciuda unor încercări de a apropria câte ceva din captivantele-i deschideri spre un modus vivendi autohton – fapt de altfel perfect justificat şi lăudabil – nu ajunge spre a desemna, singur, acel model românesc.
„Sofianismul” lui Blaga, spre exemplu, „care coboară” (cu transcendenţă cu tot) poate fi, cum a şi fost validat şi valorificat, o marcă stilistică, o „categorie abisală”, ce poate servi (încă) unor proiecte exegetice cu specificitate estetică. Şi – mă simt obligat s-o spun – nici admirabila disertaţie nicasiană în jurul faimoasei prepoziţii „întru” întru (sic!) definirea unui sentiment românesc al fiinţei nu cred că poate ţine locul acelei paradigme autohtone care să dea seamă de esenţa sa, ignorând jocul, fatalmente perdantl, al aspiraţiei, al iluziei (ca deschidere utopică).
Fiindcă, nu cred că trebuie ignorată, în plin discurs slăbit pe urmele lui lui Nietzsche, o tentativă de a ne defini – şi redefini – sub semnul unui model propriu, dincolo de acea „şcoală a suspiciunii” (simptom, în ce ne priveşte, de sorginte bizantină, dacă nu chiar balcanică), de care societatea umană, de-acum globalizată, este cuprinsă.
