Din când în când, cugetă Cătălin Predoiu!

Domnul Cătălin Predoiu, ca politician, are o impresie bună despre sine şi chiar crede că poate însemna ceva politic. Orice. Deşi nici un sondaj de opinie nu îl avantajează. Invitat la un post de televiziune, domnia sa a anunţat că este dispus să accepte să nu fie candidat la alegerile prezidenţiale, bănuim din partea PDL. Şansa de a avea un preşedinte al României din partea dreptei, o consideră mai importantă decât candidatura sa. Când Cătălin Predoiu era liberal, cooptat într-un guvern al lui Călin Popescu Tăriceanu, oferindu-i-se portofoliul Justiţiei, părea o figură interesantă, lăsând impresia unei bune pregătiri profesionale şi a unei distanţe faţă de neaoşii politicieni. Vorbea îngrijit şi puţin, dar, peste toate, investea rezonabil şi entuziasmul şi resentimentele. Încet-încet, politicul a căpătat dimensiuni majore în întregul său metabolism, şi astfel un om inteligent, bănuit de ştiinţă de carte, a intrat într-un mediocru turnir, anexat unor adeziuni de mâna a doua. Dozajul echilibrat de eficacitate şi discreţie s-a deteriorat, şi astfel politicul a devenit o ocupaţie de fiecare clipă, un pariu perpetuu, un scop în sine. Imaginându-şi, prin autosugestie, că ar avea şanse la alegerile prezidenţiale, candidând „din partea dreaptă”, este o chestiune care îl priveşte. Când, însă, afirmă că „prin fuziune, să ajungem la Cotroceni”, divulgă, de fapt, că „nu dă doi bani” pe aşa-zisa unificare a dreptei şi, de fapt, „scopul scuză mijloacele”. „Riscul cel mare pentru România este Victor Ponta în scaunul de la Cotroceni”, cugetă Cătălin Predoiu. Numai că argumentaţia însoţitoare este una superfluă. Nu a unui fost ministru al Justiţiei, nu a unui avocat de ţinută, nu a unui intelectual cu contur, nu a unui politician dintr-o altă croială. Ci una de duzină. Povestea cu „dreapta” şi „stânga”, câmpuri politice din care să provină viitorul preşedinte al României, este irelevantă. Esenţiale sunt o mulţime de alte calităţi, imperios necesare, pe care Cătălin Predoiu le ocultează premeditat. Trăim din resentiment şi lupta politică vizează exterminarea adversarului. Psihologia de gaşcă, partizanatul, combativitatea de stadion infectează tonul oricărei conversaţii, a oricărei dispute. Lovitura în moalele capului, discreditarea, răbufnirile aiurea reprezintă gimnastica noastră cotidiană. Invitat la „Jocuri de putere”, Cătălin Predoiu putea demonstra că are anvergură, discurs, logică impecabilă şi … de toate. Şi, cu toate acestea, nu candidează. Râgâieli şi sudalme, băşcălie malignă, dezmăţ critic, tupeu, suficienţă şi impoliteţe oferă, în exces, alţii. Mai clar: altceva era aşteptat de la Cătălin Predoiu.