Impactul crizei asupra Uniunii Europene a fost mult mai violent decât asupra instituţiilor politice şi monetare americane, acolo unde criza s-a născut, în 2007. Colapsul companiei Lehman Brothers şi stopul cardiac în care a intrat, apoi, sistemul financiar global a dat la iveală faptul că multe instituţii financiare ajunseseră să fie atât de mari, de supraîndatorate şi de interconectate, încât prăbuşirea lor putea avea efecte sistemice şi catastrofale. De fapt, criza din zona euro nu este o surpriză, ea este un avatar al celor două principii care guvernează acest domeniu: piaţa unică de capital şi moneda unică. Mai pe larg, aceasta este consecinţa logică, deloc improprie, care domină integrarea europeană: întâietatea acordată intereselor marilor antreprize industriale şi financiare private, promovarea intereselor private, competiţia în interiorul spaţiului european economic, în condiţii inegale, refuzul de a unifica sisteme de asigurări sociale şi reguli ale pieţei muncii. Toate acestea pentru un obiectiv precis, cel al favorizării acumulării maxime de profit privat, prin punerea la dispoziţie a capitalului, a mâinii de lucru maleabile şi precare. În Germania, în 2010, 7,3 milioane de persoane nu dispuneau decât de un mini-loc de muncă, plătit cu 400 de euro pe lună. În faţa acestei explicaţii ne putem întoarce la logica dominantă a economiei americane. Prin statutul său, Banca Centrală Europeană (BCE) interzicea finanţarea directă a statelor. În plus, în virtutea Tratatului de la Lisabona, solidaritatea financiară între statele membre este interzisă. În conformitate cu articolul 125, statele trebuie să-şi asume singure angajamentele financiare. Uniunea Europeană s-a văzut, astfel, pusă în serviciul pieţelor financiare, fiindcă guvernele ţărilor din zona euro depind de sectorul privat pentru finanţarea lor. Investitorii instituţionali (băncile, fondurile de pensii, de asigurare) şi fondurile speculative au atacat, în 2010, Grecia, cea mai slabă verigă din lanţul datoriilor europene, înainte de a ataca Irlanda, Portugalia şi Spania. În acest fel, au realizat profituri substanţiale, obţinute în ţări în care ratele dobânzilor, neinspirat şi nefericit majorate, erau plătite de guverne, pentru a-şi putea refinanţa datoriile. Dintre investitorii investiţionali, băncile private au făcut mari profituri, ele putând fi finanţate de la BCE. Colac peste pupăză, decidenţii europeni, de la cel mai înalt nivel, au refuzat să adopte o politică de stimulare economică. Comisia Europeană, în colaborare cu FMI, a acordat împrumuturi către statele membre din zona euro, nerespectând articolul 125 din Tratatul de la Lisabona. Aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple. Dacă problemele economice persistă şi se adâncesc e posibil ca uniunea monetară europeană să se rupă. Salvarea Greciei, de dragul supravieţuirii uniunii monetare, ar putea antrena pe topogan Spania, Italia, Portugalia sau alte state membre, încât răbdarea contribuabililor francezi şi germani ar putea ajunge la capătul răbdării. Ieşirea Greciei din uniunea monetară şi adoptarea propriei monede, devalorizată, cum ar fi drahma, pentru a înlocui moneda euro, ar avea nişte consecinţe îngrozitoare. Chiar dacă, deocamdată, totul este la nivel de zvon, se insinuează şi posibilitatea revenirii nemţilor la marca germană, scrie Express.co.uk. Aproape jumătate din populaţia Germaniei susţine, şi încă din 2010, că îşi doreşte să revină la marca germană. Mai mult, circa 13 miliarde de mărci sunt, încă, în circulaţie, aşa că mulţi comercianţi acceptă şi vechea monedă. Autorităţile europene încearcă să răspundă prin aplicarea unor măsuri neo-liberale, ineficiente din punct de vedere al redresării economice. FMI susţine această abordare. Mai mult ca oricând, se spune că trebuie revizuite radical bazele integrării europene şi opţiunile economice.
