Ministrul Educaţiei, Daniel Funeriu, s-a aflat ieri la Craiova, prilej de a mai face câteva declaraţii dacă nu aiuristice, atunci, oricum, jenante. Sigur, nu puţini sunt aceia care rămân nedumeriţi de prezenţa sa în Guvernul României. Şi a crede că poate progresa e o iluzie. Aşa ceva se întâmplă doar celor cu mintea limpede. Şi nu este vorba doar de un resentiment. Ori, Daniel Funeriu, fapt fără precedent, ne-a dovedit, deunezi, că are probleme cu limba română, arătându-se, apoi, lipsit de orice inhibare. Iată ce a spus Daniel Funeriu: „Nu-mi este ruşine c-am reprezentat cu cinste România ca olimpic internaţional, (…) că mi-am luat bacalaureatul în Franţa, nu-mi este ruşine că peste tot pe unde am fost mi-am luat doctoratul cu un laureat al premiului Nobel”. Nimeni nu vrea să pară nostalgic, vetust, apocaliptic, dar şcoala românească, pe vremea când Daniel Funeriu frecventa liceul, chiar era una serioasă. Racordată la realităţile economice ale acelor vremuri. Care nu mai sunt aceleaşi. Acum şcoala românească este în declin. Bine era dacă Daniel Funeriu lua notă de mersul lucrurilor şi se întreba la rece, ce am câştigat şi ce am pierdut, inclusiv prin trâmbiţata sa reformă, şi, dacă se poate întreprinde ceva pentru o recalibrare a facultăţilor intelectuale şi sufleteşti, în contextul lumii în care trăim. Orice reformă instituţională nu poate începe decât de la identificarea şi relansarea adevăratului său potenţial. Bacalaureatul a generat, nu pentru prima dată, şi anul acesta, mari discuţii, contestate fiind atât conceperea subiectelor, cât şi modul de evaluare. Ori Ministerul Educaţiei s-a ocupat de acţiuni poliţieneşti. Desfăşurarea de forţe de la BAC n-a fost altceva decât un „exerciţiu politic de imagine al lui Daniel Funeriu”, a declarat pentru Realitatea.net Cristian Adomniţei, fostul şef al MEC în Guvernul Tăriceanu. Un punct de vedere asemănător a avut şi Mihail Hârdău, şi el fost ministru al Educaţiei, coleg de partid cu Daniel Funeriu. Adevărul are obiceiul de a fi agasant. Şi la adevăruri puse în faţa ministrului Educaţiei, acesta se comportă el însuşi inadecvat, dovedind nu atât o inapetenţă funciară, cât o devitaminizare intelectuală pentru demnitatea deţinută. Fiindcă, înţeleasă astfel, demnitatea revendică o aptitudine aparte, de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, de a fi util şi, mai ales, de elită. Acesta este singurul sens acceptabil al demnităţilor publice: asumarea unei slujiri dezinteresate a unui travaliu susţinut în beneficiul celorlalţi. Nu merită insistat asupra bolboroselilor lui Daniel Funeriu la Craiova, vechi centru universitar şi spiritual al ţării. El poate rămâne un destoinic militant al PDL, dar, nici cu maximă înţelegere, un ministru al Educaţiei, de care să se vorbească avantajos. Câteodată Daniel Funeriu lasă impresia că el însuşi e speriat de demnitatea pe care o ocupă, convins că n-o merită.
