Conferinţa de presă prilejuită de împlinirea a 100 de zile de la preluarea mandatului a oferit preşedintelui Klaus Iohannis evaluări realmente pozitive din partea majorităţii analişrilor politici. Sigur pe sine, sobru, calm şi cumpătat în răspunsuri, preşedintele a reuşit, prin civilitatea tonului, ceea ce probabil îşi propusese: să nu semene cu predecesorul său, ispitit excesiv de gâlceavă şi ton contondent. „O bună convieţuire a divergenţelor” şi referirea este la coabitarea cu premierul Victor Ponta şi guvernul acestuia, dintr-o altă zonă politică, se circumscrie crezului său de preşedinte mediator şi integrator. „Vă spun foarte limpede: eu nu mă joc cu legile ţării noastre. Eu nu folosesc această prerogativă a preşedintelui nici ca să mă răfuiesc cu cineva nici ca să răspuns la un interes particular. (…) Un lucru despre care am vorbit a fost refacerea încrederii între stat şi căteţean, dar şi aplicarea legii pentru toţi. Participarea mea la momente de bilanţ ale unor instituţii din sfera justiţiei, apărării şi securităţii naţionale a fost un semn de recunoaştere a activităţii lor. Dar am dorit să subliniez şi faptul că toate instituţiile sunt în interesul cetăţeanului şi sunt chemate să apere democraţia”. Ce şi-a propus de fapt Klaus Iohannis? În primul rând, prin răspunsuri calme, concise şi calde, surâsul nefiindu-i străin, la întrebările ziariştilor, să evite pe cât posibil orice suspectare de partizanat politic excesiv. Apoi, preocupat de „un alt chip al puterii” n-a angajat, cum spuneam, poziţii de baricadă, sugerând în subsidiar dorinţa de înnoiore adâncă, de restaurare morală, de schimbare la faţă. Intrat deja în noua haină de preşedinte al ţării, cu totul alta decât cea de primar de mare municipiu, Klaus Iohannis n-a evitat răspunsul la nicio întrebare, nu s-a iritat la curiozităţile mai mult sau mai puţin întemeiate şi, cum se spune, n-a fugit de “capcane”, cochetând chiar cu umorul fin, de care mulţi nu-l credeau capabil, cum s-a întâmplat în referirile la atacurile lansate de Traian Băsescu la adresa sa. „Nu m-am întâlnit cu fostul preşedinte, nu i-am solicitat absolut nimic, nu am discutat nici despre reşedinţă, nici despre politică. Fostului preşedinte îi prieşte pensia: este foarte vocal şi postac. Îi doresc să fie sănătos”. Sigur că luate „la bani mărunţi”, cum nse spune, anumite răspunsuri pot fi comentate în chei de parti-pris-uri politice. Debutul său, de preşedinte al ţării, după 100 de zile, trebuie circumscris, însă obligatoriu, unei inevitabile acomodări cu fişa postului, într-un context extern destul de învolburat. Întrebat dacă drumul ales de ANAF, vizibil în ultimele zile, este unul corect, Klaus Iohannis a spus: „România este o ţară în plină reformare, tot timpul facem o reformă, în învăţământ, fisc, ANAF, şi din păcate constat că există tendinţa de a lucra ca pendulul, dintr-o extremă în alta. Ba avem situaţii în care fiscul nu se ocupă, ba se ocupă deodată de detalii, care nu cred că merită foarte multă atenţie (…). Particular, întrebaţi la ANAF dacă ei cred că o ţară fără firme poate să funcţioneze”. Evitând să joace rolul de preşedinte-jucător, implicit de stăpân al inelelor, fidel exercitării atribuţiilor constituţionale, când situaţia o impune, i se pot reproşa puţine lucruri, nicidecum etichetări impudice. Klaus Iohannis a demonstrat însă un lucru care a surprins: nu se teme de presă, de provocările ei insidioase. Ceea ce înseamnă, ca în viaţa unui student care travsersează prima sesiune de examene fără sincope, că are disponibilităţi de a obţine rezultatele dorite prin propria muncă. Rămânând consecvent sieși. Ca garant al Constituţiei, ştie că are datoria să protejeze ţara de tot ce i-ar putea afecta stabilitatea, unul din principalele sale atuuri, care o particularizează în zonă.
