Suporterii olteni s-au scindat deja, ştim. Poate definitiv, deja nu mai susţin toţi aceeaşi echipă. Dar şi cei care vin la meciurile Ştiinţei în Liga I au fost divizaţi la partida cu Mediaşul. Tribuna a doua a huiduit galeria Ştiinţei, din cauză că l-a ostracizat pe Pigliacelli. E un deja vu, după 18 ani. Pe vremea lui Neţoiu, galeria era arătată cu degetul, acuzată, pentru că protesta sub diverse forme împotriva lui Neţoiu, care transformase Ştiinţa în satelitul lui Dinamo. La meciul de adio al Comandantului, când trădarea era evidentă, era confirmată pentru toţi, stadionul a reacţionat la unison, dând dreptate fanilor de la peluză. Poate acum nu va fi cazul de a se pune de acord, dar în niciun caz nu este de conceput ca galeria să fie tratată ca un duşman. E de netolerat această reacţie, e o blasfemie. Tocmai cei care sunt cei mai aproape de echipă, din toate punctele de vedere, sunt catalogaţi drept inamici, huiduiţi în timp ce cântă imnul Ştiinţei. Poate că protestul nu este tocmai inspirat, poate că nici nu au dreptate cei din peluză, rămâne de văzut. Şi dacă greşesc, nu-i poţi pune pe acelaşi palier pe ultraşi cu un jucător sau altul, cu atât mai puţin cu străinii, darămite să-i şi huleşti! Poate că Pigliacelli nu merită tratamentul, poate că nu e benefic echipei acest protest, nici nu e obligatoriu ca tot stadionul să achieseze la aceste manifestări, dar cine e Pigliacelli în comparaţie cu galeria Ştiinţei? Poate că galeria nu are întotdeauna reacţia ideală, dar când ţi-au arătat calea cea corectă în cele mai importante momente din istoria Ştiinţei, cum îţi permiţi să reacţionezi astfel? E cam şi cum îţi huidui propriile culori. E trist că o victorie frumoasă a fost umbrită (şi e un cuvânt prea blând) de asemenea momente. Un război civil, în care unul dintre combatanţi nu-şi evaluează bine impulsurile.
E de apreciat discursul unor jucători şi al lui Papură, îndemnul la unitate şi calm. Ei ştiu ce înseamnă galeria, ei nu şi-au permis să-i critice pe cei din peluză, chiar dacă s-au simţit, şi e firesc şi lăudabil, solidari şi cu colegul lor. Ei au apelat la compromis, la armonie, la interesul echipei, nu şi-au permis să-i hulească pe cei care sunt ORICÂND ŞI ORIUNDE alături de echipă. Cârţu, Craioveanu, Papură probabil înţeleg perfect ce li se întâmplă celor din galerie. Ei înşişi au suferit critici sau chiar înjurături din partea fanilor. Că au fost din galerie sau de la tribuna a doua sau din alte părţi ale stadionului, că era vorba doar de unii de acasă, de pe tastele telefoanelor sau laptopurilor. Au fost în aceeași situație, condamnați de ai lor. Poate că Papură nu e cel mai bun antrenor, dar cum să-l înjuri pe cel care a apărat atâţia ani culorile Ştiinţei din diverse posturi şi să aduci osanale veneticilor, fie ei şi mai bine cotaţi sau promovaţi? Idem în privinţa lui Craioveanu, Cârţu, Săndoi sau alte figuri reprezentative. Jucătorii care şi-au câştigat statutul de glorii, alături de fani, înseamnă Universitatea Craiova. Pot face şi ei greşeli, la fel cum pot face şi suporterii, dar niciodată nu te poţi dezice de ei, niciodată nu-i repudiezi, nu te lepezi de ei. „Să fim uniţi!” este îndemnul repetat aproape obsesiv de Papură după meci. Parcă nu cere mult. Sau poate pentru noi, oltenii, cere imposibilul. Oricum, aşa cum a fost întotdeauna, tot cei care sunt întotdeauna şi oriunde alături de echipă vor trebui să reaştearnă concordia, fiindcă, până la urmă, lor le pasă cel mai mult. Aşa a fost la Craiova, aşa e şi acum, şi probabil va fi mereu!
