În urmă cu ceva timp am cunoscut-o pe Carmen Ştefănescu, director adjunct la Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti”. A fost o întâlnire plăcută, am descoperit un profesor care vorbeşte cu mândrie, dar şi cu mult drag despre liceu şi despre copiii buni, care au rezultate la olimpiade naţionale sau internaţionale. „Chiar acum, mi-a spus, Mirea Dan Mircea este în Iran, la Olimpiada Internaţională de Ştiinţe, şi aşteptăm cu emoţii întoarcerea lui”. Acest concurs măsoară cunoştinţele elevilor participanţi la trei materii: Biologie, Chimie şi Fizică. La scurt timp am primit un telefon: „Copilul nostru a venit cu Argint!”. Aşa am ajuns să îl cunosc pe Dan. De la prima vedere nu pare un elev obişnuit. La doar 15 ani, numai un halat alb îi lipseşte ca să te asigure că tocmai a ieşit dintr-un laborator, dintre paharele Berzelius sau din faţa microscopului. Deşi modest, este foarte conştient de ceea ce poate să facă din talentul său şi pare să aibă un optimism, dar şi un calm extraordinar, ca şi cum situaţiile ar fi aranjate să-i fie favorabile a priori.
– Dan, cum ai ajuns să reprezinţi România la Teheran, alături de ceilalţi colegi din ţară?
– În luna mai a fost faza judeţeană a olimpiadei de ştiinţe, acolo m-am calificat la faza naţională din iulie, unde am obţinut locul al cincilea, fiind printre primii 15 care au alcătuit lotul naţional lărgit. Cu toţii am fost pregătiţi timp de două săptămâni, după care am susţinut examene baraj la fiecare dintre cele trei materii, în urma cărora doar şase elevi s-au calificat la olimpiada internaţională din Iran. Am fost primul calificat dintre cei 15, aşa am ajuns în Teheran, unde am obţinut Medalia de Argint.
– Este prima ta calificare în faza naţională a unei olimpiade?
– Nu, prima dată a fost în clasa a VII-a, când m-am clasat pe locul al III-lea la Olimpiada Naţională de Biologie. Apoi, în clasa a VIII-a am fost la Chimie, unde am obţinut locul I. Anul trecut, adică în clasa a IX-a, am ajuns în lotul naţional lărgit dar nu am fost în primii şase calificaţi la faza internaţională. Este prima mea calificare în faza internaţională.
– Dintre toate materiile, cum ai ajuns să te îndrepţi spre acestea trei?
– Când eram mic nu ştiam ce înseamnă fizica sau biologia, dar mă pasiona ideea de ştiinţă. Îmi plăceau cărţile, iar părinţii mi-au cumpărat întotdeauna mici enciclopedii sau volume de curiozităţi de care eram fascinat. Aşa că, atunci când am ajuns în gimnaziu să studiez materiile la şcoală, aveam deja noţiunile de bază. A contat şi faptul că am avut, în Şcoala nr. 2, profesori foarte buni la Chimie şi Biologie, iar acum, în liceu, am avut noroc la toate cele trei materii cu profesori extraordinari: Genelia Petrescu la Biologie, Cornelia Cerăceanu la Chimie şi Vasile Roşu la Fizică.
– Eşti singur la părinţi sau mai ai fraţi sau surori?
– Nu, sunt singur.
– Probabil că aşa s-a concentrat toată inteligenţa la tine…
– Nu ştiu dacă s-a concentrat neapărat inteligenţa, dar mai ales resursele. Mă refer la situaţia materială.. dacă eram doi era mai greu ca părinţii să ne asigure amândurora aceleaşi condiţii. Părinţii au fost cel mai mare sprijin al meu, mi-au cumpărat toate cărţile de care am avut nevoie sau care mi-au plăcut, dar m-au sprijinit şi moral, au venit cu mine la foarte multe dintre concursurile la care am participat.
– Mama ta este medic, iar tatăl tău fizician. Sunteţi o familie cu venituri peste medie. Crezi că acest lucru a contat în evoluţia ta?
– Da, cred că da. Eu n-am fost niciodată genul de copil care să vrea telefoane sau nu ştiu ce gadgeturi, aşa că nu a trebuit ca părinţii să investească în chestii din astea, dar aveam foarte multe cărţi. Asta nu e ca şi cum ei ar fi cumpărat cărţi şi mi le-ar fi pus în braţe să le citesc. Mie îmi plăcea. Aşa de mult încât le ceream cărţi de ziua mea…
– Poate este cam devreme, dar totuşi… te-ai hotărât „ce vrei să te faci când vei fi mare”?
– M-am gândit, dar încă nu m-am hotărât la ceva. Ştiu că vreau să fie ceva legat de ştiinţă, de medicină poate, dar o aplicaţie spre genetică.
– Te vezi tratând pacienţi sau mai degrabă cercetând într-un laborator?
– Mi se pare mult mai interesant să cercetezi, să faci ceva inovator decât să tratezi cazuri individuale. Cea mai mare provocare este să descoperi ceva nou. Şi nu să pui în practică ce au descoperit alţii.
– Simţi câteodată că trebuie să faci eforturi prea mari, că renunţările sunt obositoare? De exemplu, în timp ce prietenii tăi văd un film, tu trebuie poate să citeşti…
– Câteodată aş vrea să petrec mai mult timp la şcoală, fiindcă şcoala înseamnă uneori şi distracţie, dar pe de altă parte şcoala consumă timp, sunt multe lucruri interesante, dar şi grele. Colegii mei nu sunt foarte încântaţi că se duc la şcoală, iar eu nu sunt aşa de „ofticat” fiindcă ei merg la toate orele, iar eu îmi urmez calea aceasta. Chiar dacă trebuie să recuperez, profesorii sunt mai îngăduitori. Oricum, nu stau toată ziua în casă, seara ies undeva… Dacă nu vin la şcoală nu înseamnă că nu-mi pot vedea prietenii.
– Cât timp ai stat cel mai mult la birou?
– Am avut un record de şase ore, dar nu l-am mai repetat. Prefer să fac pauze, să mai deschid televizorul, să iau o carte să citesc sau mai nou să cânt la chitară.
– Pentru că rezultatele tale sunt extraordinare, cred că trebuie să fii consecvent în ceea ce faci, aşa este?
– Dacă m-aţi vedea la şcoală aţi spune că sunt un elev obişnuit. Tot timpul învăţ pentru teste cu doar puţin timp înainte, dar asta şi pentru că am descoperit că pot să recuperez pe ultima sută de metri. În schimb, ceea ce îmi place mie fac zilnic, adică citesc o carte nu pentru că îmi trebuie la şcoală sau la olimpiadă, ci pentru că îmi place.
– Se spune că „succesul este 1% inspiraţie şi 99%transpiraţie”. Tu ce procente dai reuşitei tale?
– Eu cred că ţine mai mult de talent decât de muncă. Este foarte important să munceşti ca să ajungi undeva, dar asta mi se pare un fel de adaos, ceva care ajută. Dar dacă nu ai talent sau o înclinaţie spre ceva, nu poţi să compensezi prin muncă. Cum ar fi… ca un pictor netalentat să muncească ore în şir şi să vină unul talentat şi să tragă o linie şi să facă o capodoperă…
– Exemplul tău este cumva extrem. Dacă în alte profesii se poate disimula mai uşor, în artă absenţa talentului devine imposibil de camuflat.
– Ceea ce vreau să spun este că poţi să ajungi mult mai departe cu talent şi mai puţină muncă decât cu multă muncă şi puţin talent. Aşa cred că e în toate domeniile, nu numai în ştiinţă.
– La întoarcerea din Iran, cum ai fost primit de prietenii şi colegii tăi? Există rivalităţi pe care le simţi uneori?
– Prietenii mei sunt mândri de mine, toţi m-au felicitat. Dar mai sunt, într-adevăr, şi rivalităţi, aşa cum le numeşti tu, chiar şi în şcoală, numai că nu sunt duse la extrem şi eu le consider constructive. Cred că existenţa concurenţei ambiţionează şi te face să vrei să fii mai bun.
– Te-ai gândit ce vei face mai departe, dacă vei alege o facultate din ţară sau din străinătate?
– Vreau să plec, întotdeauna m-am gândit că ăsta ar fi pasul următor. Dacă aş rămâne în ţară m-aş simţi într-un fel constrâns. Nu pentru că facultăţile din România nu ar fi bune, ci pentru că specializările pe care mă gândesc eu să le urmez, cum ar fi genetica sau neuroştiinţele, nu sunt aşa de bine dezvoltate aici. România mi se pare foarte bună pentru mine, mi se pare un loc de început perfect, iar experienţa din Iran m-a făcut să fiu şi mai mândru de ţara mea. România nu are un trecut aşa de bun şi are multe lucruri de rezolvat şi nu se dedică foarte mult ştiinţelor. Când aud oameni care se iau de România ca ţară, ca popor, nu îmi place deloc părerea lor.
– Spui că ţi se pare un loc perfect pentru a porni… De ce?
– Pentru că, la noi, copiii sunt foarte bine pregătiţi pentru olimpiade, sistemul de învăţământ la acest nivel mi se pare foarte bun. Acum, în Teheran, am fost clasată a patra ţară din lume.
– Privind medalia de la gâtul tău, aş spune că trebuie să fii foarte deştept! Tu cum te simţi?
– Nu ştiu… Cred că a fi deştept este ceva foarte complex. Eu ştiu, de exemplu, că am o gândire logică, dar nu ştiu dacă am o inteligenţă muzicală de exemplu, de asta nu ştiu dacă sunt deştept. Eu cred, în schimb, că îmi exprim bine inteligenţa. Cred că sunt persoane inteligente care nu îşi găsesc inteligenţa, ele nu sunt conştiente de ele. Eu cred însă că fiecare dintre noi are un talent. Nu toţi îl şi descoperă, din păcate…
