INTERVIUL SĂPTĂMÂNII / Prof. univ. dr. Nicu Panea: „Din nefericire, Paştele devine, din ritual, o ceremonie şi un spectacol”

0
56
Nicu Panea

Doar câteva zile mai sunt până la Sfintele Paşti, „cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an” din calendarul creştinilor, după cum o numea, cu mai bine de un secol în urmă, folcloristul Simeon Florea Marian, din ale cărui cercetări am ales reprezentative citate în cele ce urmează. O sărbătoare a iubirii, speranţei şi sacrificiului, atribute care în lumea de astăzi îşi pierd însă din ce în ce mai mult semnificaţia.

„Sunt elementele care ar trebui să modeleze omul, să-l facă mai bun în lupta lui cu răul, cu diavolul, cu tot ce este compromis în lume. Este însă o retorică slabă: ar trebui să ţinem seama de ele permanent, zi de zi, însă, din nefericire, o facem doar la marile sărbători. Deodată ne trezim în noaptea de Înviere că avem poftă să ne ducem la biserică, să ne etalăm maşina, cravata, rochia, pantofii, ca după aceea să venim acasă şi să ne dedăm exceselor… Nu acesta este modelul! El contrazice întregul post, el contrazice întreaga esenţă cristică!”, afirmă prof. univ. dr. Nicu Panea, de la Universitatea din Craiova, reprezentant de primă mărime al şcolii româneşti moderne de antropologie culturală şi apreciat, în egală măsură, de specialiştii etnologi şi folclorişti. „Suntem într-un moment de spectacularizare a societăţii tradiţionale”, mai spune Nicu Panea, totodată decan al Facultăţii de Litere craiovene şi autor a numeroase lucrări de specialitate.

Despre semnificaţia postului şi întâlnirea oricărui creştin cu sacrul în Săptămâna Mare, despre credinţa sau obişnuinţa de a merge la biserică pentru a participa la marele miracol al Învierii Domnului, despre tradiţii şi obiceiuri, „lupta” dintre autentic şi kitsch am stat de vorbă cu domnia sa, apreciindu-i solidele cunoştinţe şi, totodată, sinceritatea şi echilibrul discursului.

 

«De la casa celui mai cuprins şi mai mare bogătan şi până la bordeiul celui mai de pe urmă sărman, se cunoaşte apropierea acestei mari sărbători, căci în ajunul ei sunt toate acuma curăţite şi îndreptate, toate sunt unse şi văruite, hainele zvântate şi curate, bărbaţii bărbieriţi şi spălaţi, iar femeile lăute şi chitite. Iar sâmbătă seara, când începe a se îngâna ziua cu noaptea, fiind acuma toate pregătite gata pentru a doua zi, precum şi pentru zilele următoare, orişice lucru de mână înceată. Nu înceată însă şi datinile şi credinţele. Din contră, tocmai când încetează lucrul de mână, atunci se încep acestea şi ţin lanţ una de alta până luni după Duminica Tomii».

 

– Suntem în Postul Sfintelor Paşti. Care mai este astăzi înţelesul real al acestei perioade? De cât sacrificiu şi de câtă rugăciune, în adevăratul sens al cuvântului, mai suntem capabili?

– Cred că de foarte puţin… Pentru simplu fapt că noi nu mai percepem ritmicitatea lumii în raport de calendarul popular. Perioada de post este una de mare curăţire spirituală şi trupească, pe care noi nu o mai percepem aşa. Este vorba despre o alternanţă între exces, impuritate şi puritate sau, mai bine zis, purificare. Tot acest interval de o lună şi jumătate înseamnă pregătirea, iniţierea pentru trecerea într-o nouă viaţă, pentru că de fiecare dată Paştele înseamnă începerea unei noi vieţi. Modelul cristic, al morţii şi renaşterii, al preluării tuturor defectelor, murdăriilor, crimelor, greşelilor este reiterat an de an şi este un fel de terapie socială. Din nefericire, nu mai funcţionează foarte mult. Din ritual, Paştele devine – ca pentru toată societatea – o ceremonie şi un spectacol. Suntem într-un moment de spectacularizare a societăţii tradiţionale, în care tot ce înseamnă ritual cu sensul de trecere şi iniţiere, care presupune o anumită ritmicitate, se transformă. Suntem atraşi de suprafaţa sclipitoare, superficială, ineficientă şi lipsită de sens. Asta este societatea…

 

«Cea mai mare şi mai însemnată sărbătoare de peste an e Paştile, deci şi coptura cea mai însemnată ce se face pentru această sărbătoare este pasca. Şi fiindcă această coptură e cea mai însemnată, fără de care, cel puţin în Bucovina, nici nu i-ar veni cuiva a crede că sunt Paştile, de aceea trebuie ca să se şi facă numai din pânea cea mai aleasă. Iar pânea cea mai aleasă, după credinţa şi spusa românilor, este grâul, pentru că el e cinstea mesei. De aceea se şi face pasca mai ales din făină de grâu. Se mai face pască din făină de grâu amestecată cu făină de păpuşoi. Şi asta numai din cauză că, pe când grâul este cinstea mesei, pe atunci păpuşoiul e hrana casei. Din alt fel de făină însă nu se face nici chiar de către cei mai sărmani şi mai nevoiaşi oameni».

 

– Oamenii mai merg la biserică din credinţă sau doar din obişnuinţă? Inclusiv faptul că biserica, la rândul ei, trece printr-o perioadă dificilă din punctul de vedere al mandatului, al misiunii în această lume, ar putea încăpea în discuţie…

– Eu însumi merg foarte rar la biserică… Pentru că Dumnezeu este în suflet! Bineînţeles că un astfel de răspuns nu ajută foarte mult Biserica, văzută ca instituţie. Dar asta spune foarte multe şi despre statutul ei, despre perceperea sensurilor credinţei, despre perceperea sensurilor misionare ale preotului. Toate acestea altădată aveau o semnificaţie conjunctă, toate se îmbinau şi dădeau un fel de reţea care educa poporul. Acum lucrurile sunt puţintel cam… perturbate şi Biserica – deşi foarte multă lume are încredere în ea –, din păcate este o umbrelă de vreme rea. Nimeni nu se duce la biserică să-şi manifeste devotamentul faţă de Dumnezeu, faţă de Iisus, faţă de Maria, ci se gândeşte la instituţia aceasta ca la o protectoare, un scut în absolut. Este un fel de refulare a grijilor şi neajunsurilor vieţii şi, în acelaşi timp, este nevoia de protecţie – protecţie pe care societatea nu o acordă, pe care şcoala nu o creează, pe care sistemul de sănătate nu o realizează. Din punctul acesta de vedere, eu n-aş fi foarte fericit fiind preot sau gestionând o instituţie precum aceasta… Biserica nu trebuie să atragă, biserica trebuie să existe ca iertare, ca îndrumător, ca ajutor. Din nefericire, oamenii nu gândesc chiar aşa.

 

«Aşa s-au făcut ouăle roşii de când au apucat oamenii a le face şi tot aşa s-or face ele şi de acuma înainte. Iar când nu s-or mai face, atunci va fi sfârşitul lumii, căci iată ce ne spune în privinţa aceasta o legendă din Bucovina:

„Zice că Necuratul, pe când nu căzuse încă din mărirea sa, voi să rămâie singur domnitor şi stăpânitor peste toată lumea. Spre a-şi ajunge însă scopul acesta, trebuia să-l prindă mai întâi pe Dumnezeu şi să-l lege în lanţuri. Şi ca să-l poată mai degrabă şi mai uşor înşela şi lega, făcu un scaun de aur, care se putea închide şi deschide, şi apoi pofti pe Dumnezeu ca să se suie pe scaunul acela. Dumnezeu însă, în atotştiinţa sa, înţelese şiretenia Diavolului şi de aceea îi zise să se suie el mai întâi şi să-i arate cum are să se suie şi ce are după aceea să facă, că el nu ştie. Diavolul, nebănuind nimic, nu aşteptă să-i mai zică încă o dată, ci cugetând în mintea sa că şi-a ajuns acuma scopul se şi sui pe scaun. Dar n-a apucat bine să se suie, şi iată că uşile scaunului se şi închiseră şi el rămase acolo prins. Văzându-se înşelat, începu a se văieta şi a întreba pe Dumnezeu când va scăpa el din prinsoarea aceea.

– Când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască! – răspunse Dumnezeu.

Deci atunci va ieşi Diavolul din prinsoarea care a pregătit-o el lui Dumnezeu, şi va fi domnitor şi stăpânitor peste pământ, când nu vor mai face femeile ouă roşii şi pască”».

 

– Se abat asupra omenirii vremuri mai… întunecate: sărăcie, cutremure, revolte, războaie, boli, limitări ale drepturilor umane. Cum credeţi că ar trebui creştinul să treacă prin acestea fără să deznădăjduiască, fără să se compromită în vreun fel sufleteşte?

– Este foarte complicat… În primul rând cred că ar trebui să fie conştient de existenţa lui ca un creştin. Sau ortodox. Sau catolic. Sunt însă foarte puţini care conştientizează lucrul acesta. Uitaţi-vă la exemplul noii papalităţi, unul aproape socialist. Gândiţi-vă că noul papă face publicitate aproape populistă. De ce? Pentru că ştie foarte bine că instituţia pe care o conduce este înfiorător de compromisă. El ia pentru prima dată numele unui mare sfânt excepţional al Bisericii Catolice, acel sfânt care vorbeşte cu porumbeii, care iubeşte natura înaintea instituţiei, care gândeşte că orice este creaţia lui Dumnezeu… Sfântul Francisc din Assisi nu este doar protectorul Italiei, este un exemplu cu totul şi cu totul aparte în istoria Bisericii. Lucrul acesta pe care îl face Papa Francisc vorbeşte de la sine despre încercarea Bisericii de a deveni substanţial populară în ceea ce înseamnă protejarea valorilor esenţiale ale creştinismului.

Ortodoxismul a fost „minat” o istorie întreagă de relaţia pervers-mizerabilă cu politicul. Ortodoxismul s-a legitimat şi se legitimează prin această relaţie cu politica de stat, cu domnitorul, cu conducătorul, cu stăpânul, împreună au gestionat destinele. A fost o parte bună, pentru că prin Biserică neamul nostru a rezistat vicisitudinilor. A fost o parte foarte proastă, pentru că – vrem sau nu să recunoaştem – o parte din moralitate, care este genetică, a fost moştenită din acest exemplu. Şi, în condiţiile acestea, a fi creştin astăzi este extrem de complicat şi de definit pentru un român. Cu toate că foarte mulţi români consideră că Biserica este instituţia capitală a neamului şi în ea au cea mai mare încredere… Asta nu înseamnă că Biserica e, într-adevăr, instituţia cea mai valoroasă, cea mai consistentă, axiologic. Din nefericire, ea vorbeşte despre eşecul celorlalte valori – justiţia, echitatea socială…

 

«Sosind Paştile, atât cei ce merg la Înviere, cât şi ceilalţi căsaşi, de la cel mai înaintat în vârstă până la cel mai mic băieţel, se spală într-un legean sau strachină mare, în care se află de regulă, pe lângă apă proaspătă şi curată, încă şi unul sau mai multe ouă roşii, precum şi câţiva bani de aur sau de argint. Oul roş, cu care se spală, însemnează ca să fie uşori, roşi şi sănătoşi ca oul, iar banii, ca să le meargă bine peste tot anul, să fie curaţi ca argintul şi ca aurul şi să aibă bani de ajuns. După ce s-a spălat şi s-a îmbrăcat fiecare, care voieşte să meargă la Înviere, în hainele cele mai nouă, mai bune şi mai frumoase ce le are, ia unul blidul cu pasca pe care se află totdeauna şi vreo câteva ouă roşi şi se duce la Înviere».

 

– Duminică vom prăznui Învierea Domnului, „cea mai mare, mai însemnată, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an” din calendarul creştinilor. Ce semnifică Paştele? Ce ar trebui să înţelegem noi, ca oameni, din această sărbătoare?

– Noile teorii antropologice vorbesc despre religie ca despre una dintre formele culturii populare. Din punctul acesta de vedere, Paştele reglează, modelează un comportament tipic. El reiterează nevoia de curăţenie, de sacrificiu, de iubire, de conştientizare a acestei ciclicităţi a naturii – viaţă-moarte, moarte-viaţă –, încrederea, speranţa… Pentru că, în cele din urmă, Paştele este o sărbătoare a speranţei. Şi lucrul cel mai important pe care aceste sărbători – şi mai ales modelul cristic – îl impun se rezumă la trei lucruri: sacrificiul, iubirea şi speranţa. Sunt elementele care ar trebui să creeze omul, să-l modeleze, să-l facă mai bun în lupta lui cu răul, cu diavolul, cu tot ce este compromis în lume. Este însă o retorică slabă: că ar trebui să ţinem seama de ele permanent, zi de zi, însă, din nefericire, o facem doar la marile sărbători. Deodată ne trezim în noaptea de Înviere că avem poftă să ne ducem la biserică, să ne etalăm maşina, cravata, rochia, pantofii, ca după aceea să venim acasă şi să ne dedăm exceselor alimentare… Nu acesta este modelul! El contrazice întregul post, el contrazice întreaga esenţă cristică, el contrazice întreaga esenţă a iubirii – iubirea faţă de aproape, faţă de natură, faţă de creaţia divină. Iubirea înseamnă înţelegere, căldură faţă de cel cu care împarţi lumea aceasta, responsabilitate faţă de natură, respect faţă de tot ce omul a creat şi Dumnezeu a creat. Lucrurile acestea sunt însă uitate şi rămâne doar spectacularul…

 

«În ziua Învierii fiecare gospodar sau gospodină, fiecare ins, mic sau mare, tânăr sau bătrân, care ia parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o lumină, pe care o aprinde şi o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii Sfintei Învieri de către preot. După Înviere, mai fiecare se întoarce cu lumina aceasta, numită în cele mai multe părţi lumina Învierii, aprinsă acasă. Iară după ce ajung acasă şi păşesc peste pragul tinzii, încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumânarea în grindă, afumând-o pe aceasta în semnul crucii. (…) O păstrează apoi cu cea mai mare sfinţenie peste tot anul, spre a o avea din demână şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase, precum când e teamă de vreo vărsare mare de apă, de ruperea vreunui nor, de grindină sau piatră, de vreo furtună mare, de fulger, tunet şi trăsnet. Afară de aceasta, se mai întrebuinţează lumina Învierii încă şi spre a afuma vitele cu dânsa, când au acestea johnă sau tragăn».

 

– Perioada sărbătorilor pascale este una încărcată de tradiţii şi obiceiuri. În Săptămâna Mare, ultimele trei zile – respectiv joi, vineri şi sâmbătă – sunt un adevărat punct culminant pe care îl trăieşte orice creştin în întâlnirea cu sacrul, pentru a participa la marele miracol al Învierii Domnului. În derularea – pe cât de spectaculoasă, pe atât de încărcată de simboluri – a „filmului” lor, există diferenţe semnificative între lumea satului şi cea urbană?

– În lumea oraşului toată această sărbătoare se concentrează în noaptea de Înviere şi, eventual, în serile de denie. În lumea satului, lucrurile sunt mult mai profunde. Sărbătoarea şi întreg comportamentul cultural se reflectă extrem de puternic în Joia Mare. În această noapte se manifestă responsabilitatea faţă de trecut, de strămoşi şi de ceea ce urmează. Este o asumare a conştiinţei existenţei sau, mai bine zis, a existenţei conştiente în această societate. Joia Mare este o sărbătoare populară. Acea masă închinată morţilor care se face dimineaţa şi focurile care se aprind în cimitire înainte de a răsări soarele ţin de o întreagă conştiinţă populară, ele nu au nici o legătură cu retorica Bisericii Ortodoxe. Trebuie subliniat aici că cele două tipuri de retorici au coexistat – o cultură populară şi una religios-oficială ortodoxă –, fapt care a modelat foarte important şi interesant identitatea noastră culturală. Faptul că la sat lucrurile acestea se practică dovedeşte cât de profundă este această identitate, că încă este o lecţie care se rosteşte. O lecţie învăţată, foarte bine ştiută, ca la rândul ei să fie rostită peste ani. Lucrul acesta vorbeşte de continuitatea identităţii poporului nostru…

Aş putea spune că diferenţa dintre sat şi oraş – dacă facem comparaţia aceasta – este între substanţialitate şi spectacularitate, dacă nu chiar superficialitate, între conţinut şi formă. Lumea oraşului mimează formele respective, care sunt golite de conţinut. Deşi Biserica încearcă să le dea un conţinut… Retorica oficială a Bisericii Ortodoxe a mers mână în mână cu retorica sărbătorilor populare – înmormântarea este făcută de preot, dar este făcută de întreaga pletoră de ritualuri, credinţe şi superstiţii care vin din adâncul conştiinţei populare. Acelaşi lucru se întâmplă şi la sărbătorile pascale. Obiceiul de a roşi ouăle nu este propagat de Biserica Ortodoxă, ci vine dintr-o anumită cultură populară, dintr-o legendă splendidă a sângelui lui Hristos care se prelinge pe ouăle puse ca ofrandă la rădăcina crucii. El nu există în mitologia catolică, nici măcar în cea ortodoxă, ci în mitologia populară românească. L-am preluat şi l-am făcut centrul sărbătorii: nu există nici o masă fără ouăle colorate. Aţi observat în ultimul timp că, deşi roşii prin excelenţă, ele au devenit multicolore… Este prima formă a desacralizării, prima formă a spectacularizării. Încercăm să facem o masă estetică, nu rituală. Asta vorbeşte despre sărăcirea noastră: ne umplem de culori, dar ne sărăcim de conţinut.

 

«Sfârşind de mâncat şi de băut, se scoală cu toţii de la masă, îşi fac cruce, mulţumesc încă o dată din adâncul inimii lor lui Dumnezeu, pentru că i-a învrednicit a ajunge sfânta Înviere, şi apoi se duce fiecare în treaba sa. Aşa, feciorii şi fetele, băietanii şi copilandrele, toţi gătiţi în hainele cele mai nouă, mai scumpe şi mai frumoase ce le au, se duc la biserică, ca acolo să petreacă restul zilei, ciocnind şi trăgând clopotele; băieţii şi copilele se duc pe la vecini şi neamuri, parte ca să capete Moşi şi parte ca să ciocnească şi ei, iar gospodarul şi gospodina rămân acasă, căci cei căsătoriţi au datină ca în ziua de Paşti să nu se depărteze după Înviere şi până la vecernie nicăieri de acasă.

(…) Cu toate că nu mai au alta nimic de făcut, căci în ziua de Paşti nici măcar foc nu este iertat a face, totuşi în această zi mare nimeni nu se culcă să doarmă, afară de oamenii cei mai bătrâni. Cine doarme în ziua de Paşti, acela nu numai că va fi tot anul somnoros şi leneş, nu numai că-i va ploua ploaia pologul (fânul), ci vine totodată şi Iuda de-i fură paştile».

 

– Cândva, de Paşti se organizau în sate cete de colindători care anunţau vestea Învierii Domnului Iisus. În zona noastră, a Olteniei, modelarea colacilor şi prescurilor rituale intra în atribuţiile unei femei specializate – „babă de vatră”, cum i se spunea. Erau, apoi, femeile care ştiau meşteşugul îmbinării culorilor şi motivelor tradiţionale pe coaja de ou, adică al încondeierii… Câte se mai păstrează azi din toate acestea şi din alte asemenea?

– Vorbim aici, desigur, doar de lumea satului, căci cea a oraşului inventează, este foarte comodă şi încearcă tot felul de refugii pragmatice. Şi vorbim despre locuri şi locuri, obiceiuri şi obiceiuri… Colindatul de primăvară nu este tipic Olteniei, ci Transilvaniei, cum oul decorat cu mărgele este specific Bucovinei, Moldovei în general.

„Baba de vatră” se încadrează însă într-o semantică ce ţine de organizarea satului oltenesc, e un „concept” pe care nu-l găseşti la oraş. Colacul făcut de ea este un simbol solar şi este legat de o anumită meserie, de o anumită vârstă, de un anumit rol încetăţenit – faptul că acea femeie se numeşte aşa înseamnă că acea colectivitate o recunoaşte în felul acesta, deci ea îndeplineşte un rol în societate. Rolul acestea pendulează între iniţiere şi efectul magic. Efectul magic este acela că, făcând colacul, ajută printr-o magie benefică la renaşterea timpului. Făcând colacul înseamnă că îndeplineşte completitudinea solarităţii. Cu alte cuvinte, alungă iarna, negura şi aduce lumina. Nu întâmplător în a doua zi de Paşte, în cimitir, în satele olteneşti se dau hore de pomană, un alt simbol solar. Prin circularitatea şi mişcarea ei, hora face aceeaşi magie a aducerii soarelui, a renaşterii vieţii pe pământ. Avem aici exact metafora cristică, simbolul cristic al vieţii care învinge moartea.

Toate acestea se găsesc astăzi. Mergem în nordul judeţului nostru şi găsim aceste hore de pomană. Peste tot în Oltenia de munte există astfel de femei specializate în facerea colacilor rituali.

 

«Cine moare în acest interval, şi mai ales în ziua de Paşti şi în săptămâna cea dintâi după Paşti, numită pretutindene Săptămâna luminată, pentru că lumina raiului străluceşte fiecăruia care moare în această săptămână şi pentru că în timpul acesta uşile raiului sunt deschise, iară ale iadului închise, acela merge de-a dreptul în rai, unde este de bună seamă primit, de ar fi făcut el orişicât de multe păcate, căci toate i se iartă. (…) Dar nu numai cel ce moare în ziua de Paşti este fericit, ci şi cel ce se naşte în această zi, şi mai cu seamă când trage clopotul întâia oară la biserică, se priveşte de un om norocos pentru toată viaţa».

 

– Se amestecă acum urări şi mesaje transmise… în fel şi chip, o mulţime de gesturi şi simboluri nu mai au relevanţă religioasă, ci una pur comercială, jalnice reproduceri ale originalului ne invadează inclusiv în ceea ce ţine de domeniu artei… În lupta aceasta dintre autentic şi kitsch, cine este câştigător?

– Din nefericire, kitsch-ul. Pentru că este extrem de bine susţinut de tehnologii, de un context social superficial, spectacular şi de o mentalitate urbană interesată de spectacol, de „jocul de artificii” şi nu de profunzimea simplă şi sobră. E adevărat că lucrurile astea atrag, nenorocirea mare este că nu ele ne trebuie. E adevărat că uneori viaţa noastră are nevoie de culoare, de pasiune, de ritm, dar sunt momente în care trebuie să uităm de lucrurile astea şi să ne gândim la elementele esenţiale, axiale. Sunt puţine momente de genul acesta în viaţă şi ar trebui să ţinem cont de ele şi să nu le amestecăm. Paştele este o centralitate – se înscrie într-o serialitate care începe de Florii sau, şi mai devreme, de Dragobete. Nimeni nu vorbeşte de Paştele blajinilor, despre ce se întâmplă cu cojile ouălor pe care noi le spargem… Toate lucrurile astea spun o anumită poveste şi vorbesc despre calendar ca o filosofie. Aceasta este viaţa şi lumea pe care şi-au imaginat-o ţăranii şi i-au dat un sens – poveste lângă poveste, semnificaţie lângă semnificaţie, simbol lângă simbol.

Revin la o idee ceva mai veche… Creaţia divină este o creaţie armonică, iar lumii i s-a dat ca moştenire păstrarea ei. Şi tot ceea ce face socialmente, organizat ritual în general, nu are decât acest scop, de a păstra armonia. În momente de criză, armonia aceasta este ruptă de ceva, în general de principiile răului. Iar omul este dator, dacă trăieşte conform credinţei strămoşeşti, să încerce să echilibreze momentele de balans. Marile sărbători sunt astfel de momente rituale prin care armonia este reinstaurată. Lucrul acesta este dătător de speranţă. Dacă am renunţa la această concepţie nu numai că ne-am pierde identitatea, dar cred că am fi înfiorător de traumatizaţi.

 

      • Cred că toţi cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe cealaltă lume. Mai departe se crede şi se zice că al cărui ou se strică sau se sparge mai întâi, acela e mai slab, prin urmare are să şi moară mai degrabă sau i se iartă păcatele.
      • O seamă de fete mai îndătinează, când merg în ziua de Paşti la biserică, de a-şi pune un ou roşu în sân, ca să fie totdeauna roşii. Iar peste zi, tot în ziua de Paşti, lipesc găoci de ouă roşii la uşile caselor lor, anume ca să le vină mai degrabă peţitori.
      • Se pune în ziua de Paşti o glie cu iarbă verde lângă pragul uşii, ca toţi casnicii să calce pe iarbă verde, anume ca să fie sănătoşi şi frumoşi ca iarba verde.
      • Paştile, după credinţa şi spusa românilor de pretutindeni, este o sărbătoare aşa de mare şi de sfântă, că nu numai a lucra, ci chiar şi a face jocuri cu lăutari şi a juca la auzul muzicii, după cum se joacă în celelalte sărbători mai mari de peste an, este păcat. Ba nici măcar a întreprinde vreo călătorie sau a încheia vreo căsătorie nu-i iertat.

 

Pe dvs. personal ce vă marchează în mod deosebit din tot acest scenariu ritual deschis de Duminica Floriilor, închis de Duminica Tomii şi intersectat de noaptea Învierii Mântuitorului?

– Acea relaţie cu strămoşii care se face în noaptea de Joia Mare. Este o rememorare organizată a tot ce a fost înaintea ta, o conştientizare a faptului că faci parte dintr-o serialitate, că eşti dator celor care au suferit pentru tine, ţi-au dat viaţă, au muncit ca tu să devii ceva vieţuind şi, în acelaşi timp, că eşti dator pentru cei cărora tu le-ai dat viaţă. Este o lecţie de responsabilitate. De altfel, o astfel de lecţie este sărbătoarea Învierii Domnului, pentru că trebuie să ne gândim la noaptea aceea nu în sine, ci ca metaforă, ca simbol al existenţei, ca imagine a sacrificiului lui Hristos. Şi din punctul acesta de vedere sărbătorile – oricare ar fi ele, nu numai acestea – sunt momente de deschidere a ochilor, de alungare a orbirii simbolice şi de a conştientiza existenţa ta ca fiinţă responsabilă faţă de destinul culturii, dar, în acelaşi timp, faţă de destinul naturii pe care tu trebuie să o supui. Totodată, este o responsabilitate faţă de existenţa ta armonică, existenţa ta ca iubire… Dacă nu realizezi lucrul acesta, eşti o frunză pe apă… Trece viaţa ta fără nici o semnificaţie şi observi cu groază că timpul nu a lăsat urme, că nu ai putut să te lupţi împotriva destinului, că nu ai reuşit să creezi nimic, că nu ai reuşit să stăpâneşti nimic… Şi în felul acesta vezi cât de mic eşti. Sau cât de nimic eşti…