„Lovitura de stat”: de la Băsescu la Berlusconi şi înapoi

0
131
Citeşte mai mult

Cu siguranţă, luna iulie 2012 va rămâne în istoria noastră recentă prin referendumul de demitere a lui Traian Băsescu, act deplin democratic al cărui rezultat, contra-naturii, spre a folosi un termen civilizat, a depins covârşitor de denunţarea lui, de către cel vizat, ca fiind o … lovitură de stat. În sine, denunţul n-ar fi avut cine ştie ce urmări şi probabil că n-ar fi compromis rezultatul decis de votul popular dacă nişte înalţi funcţionari politici de la Bruxelles n-ar fi subscris, cu o dezinvoltură de cumetrie, la calificativul inventat pro domo sua de către „împăratul” speriat de spectrul unei goliciuni meritate.

Iată, însă, că, la un an şi ceva de la acel moment, controversat şi vexatil pentru mulţi dintre noi, ceva similar, dar cu multe sensuri schimbate, se întâmplă chiar în aceste zile în Italia. Cum se ştie, ex-premierul Silvio Berlusconi a primit o sentinţă penală definitivă şi irevocabilă pentru o ilegalitate mai veche, după un proces care a durat vreo 12 ani. Acceptând, nu fără spectacole de cabaret politic şi scenete de un comic pervers, sentinţa, condamnatul de-acum resemnat mai avea de jucat o singură carte: aceea de a face inoperant un amendament constituţional adoptat cu câţiva ani în urmă de Parlamentul de la Roma, anume cel prin care unui condamnat penal i se interzice ocuparea unor funcţii politice şi publice pe o perioadă pe care instanţele judiciare trebuie s-o stabilească.

Ales senator, cu mandat al partidului la a cărei şefie a revenit după un moment de autosuspendare, Berlusconi a solicitat comisiei camerei superioare să voteze împotriva aplicării Legii respective. În acest scop, acum mai limpede decât atunci, a girat formarea guvernului Letta intrând în coaliţie cu adversarii săi tradiţionali de la Partidul Democratic. Cuvântul de ordine a fost atunci „salvarea Italiei” în numele unei stabilităţi politice absolut necesare într-o situaţie de criză aproape fără precedent în istoria mai recentă a Peninsulei. Singurele sale condiţii au fost atunci exclusiv de ordin economic.

Între timp s-au succedat două evenimente ce aveau să conducă la una dintre situaţiile cele mai dramatice pe care Italia le-a cunoscut; şi nu neapărat fiindcă n-a trăit şi alte crize, inclusiv sau mai ales periclitante pentru şansa unei guvernări stabile; dimpotrivă, e greu de uitat că la sfârşitul anilor ’70, „ani de plumb”, cum au rămas botezaţi în istoriografie, democrat-creştinii, stăpâni pe toate guvernele postbelice, au fost obligaţi la o coaliţie cu comuniştii ca să salveze ţara, aşa cum s-a pretins, de la un dezastru.

Primul eveniment s-a petrecut cu o săptămână în urmă când majoritatea comisiei senatoriale de control al constituţionalităţii a respins cererea pedeliştilor italieni de a scoate de pe agendă votul privind retragerea mandatului senatorial al şefului lor. Cel de-al doilea, probabil că va fi fost refuzul constant şi ferm al pediştilor lui Letta de a vota împotriva literei respectivei legi şi, astfel, a-i conserva nababului mediatic toate diligenţele carierei politice pe care nu conteneşte s-o vadă încă mai plină de izbânzi în viitorul imediat. În acest context, parlamentarii pedelişti (ce misterioase şi pline de tâlc sunt, uneori, apelativele dincolo chiar de graniţe lingvistice!) s-au reunit, joi, în prezenţa şi în jurul Şefului Absolut, Silvio Berlusconi însuşi, luând decizia aiuritoare de a-şi prezenta demisiile în bloc. Să mai surprindă pe cineva detaliul că decizia respectivă a fost făcută publică în chiar minutele în care şeful Executivului italian îşi ţinea discursul, la New York, în faţa ONU şi, imediat după aceea, se întâlnea cu mari investitori americani cărora tocmai le promitea stabilitatea politică de care era nevoie pentru investiţiile de care Italia are o uriaşă nevoie pentru a ieşi din criză?

Interesant este însă alt detaliu, nu mai puţin semnificativ: cei doi şefi ai grupurilor parlamentare ale PDL-ului au invocat, ca suport al deciziei, nici mai mult, nici mai puţin decât …o lovitură de stat pe care, chipurile, adversarii lor, totuşi coechipieri în Executiv, ar fi organizat-o şi sunt pe cale s-o aplice în cazul lui Berlusconi. Ca să vezi? Un „pluton” de parlamentari, aleşi de milioane de italieni ca să-i reprezinte şi să le apere interesele, îşi depun acum mandatul spre a-l reprezenta şi a-i apăra interesele unuia singur: Berlusconi în persoană. Cât despre consecinţe, scenariile ce tulbură acum toate apele şi aşa tulburi ale unei Ţări, frumoase (cunoscute şi cu numele de legendă „Il BelPaese”) şi cu o istorie de invidiat nu evită sindromul unui adevărat coşmar. Fiindcă, demonetizaţi de fatuitatea care i-a împins în prim-plan, în umbră pândesc „lupii” comicului Grillo, convinşi deja că vor prelua guvernarea.

Cât despre coincidenţe şi conivenţe, „loviturile de stat” par a se împăca destul de bine în „noile” democraţii europene, mai ales atunci când, cu acelaşi spirit vindicativ şi acelaşi gust al iresponsabilităţii, ele sunt invocate de lideri ai uneia şi aceleiaşi familii politice. Iar, în context, crede cineva că vom asista la o altă intervenţie, de familie, ori de gaşcă, de la Bruxelles în „treburile interne” ale unui membru? Cu alte cuvinte, de la Traian Băsescu la Silvio Berlusconi e un cale cu dus-întors? Ori cu sens unic?