Perisabilul „proiect de ţară” al lui Traian Băsescu

0
210

Este de-a dreptul o banalitate să afirmi acum că, în politica externă, privind retrospectiv, Traian Băsescu, deşi s-a vrut un actor regional de luat în seamă, nu a realizat mare lucru. Obsesia sa, reiterată sistematic, cu emfază, care ne-a gâdilat urechile, şi când a fost cazul şi când nu a fost, privind unirea României cu Republica Moldova, a condus, mai degrabă, la actuala stare de lucruri de la Chişinău, el însuşi recunoscând recent, pe fondul evenimentelor din Ucraina, „Republica Moldova este pierdută”. Adică demersul său „privilegiat” se acoperă de colbul hrisoavelor. În noiembrie anul trecut, fostul preşedinte Traian Băsescu încă mai stăruia asupra următorului „proiect de ţară”, care să îşi propună unirea României cu Republica Moldova, eventual fără să fie consultată populaţia de peste Prut. Iulian Fota, la acea vreme consilier pentru probleme de securitate naţională al preşedintelui, afirmă acum, aşa cum se întâmplă la noi, ceea ce nu putea spune la vremea potrivită: „orice discuţie despre un proiect de ţară, altul decât europenizarea şi occidentalizarea României este o gargară”. Evaluare corectă. Şi nu findcă nu ne-a dori unirea cu moldovenii de peste Prut – năzuinţă istorică – dar, în contextul tensiunilor din regiune, orice discuţie pe această temă este hazardată, făcând rău inclusiv liderilor moldoveni pro-Uniune. Câţi mai sunt. Ori, paradoxal, Traian Băsescu a lăsat mereu impresia că, pe mandatul său, România prezentului, purtând ştampila mare a Bruxelles-ului, „acceptabil” nu este legată total de Europa şi de evoluţia Uniunii. Când toată lumea consimţise că viitorul nostru trece pe la Bruxelles, domnia sa ne vorbea de … Axă. Şi chiar, unde este Axa? Sau de marele proiect românesc la Marea Neagră. Sau câte ceva despre Transnistria. UE există. Celelalte nu. Pentru că aiurelile menite să dea conţinut unui proiect de politică externă inexistent au viaţă scurtă. Parteneriatul strategic cu SUA, dincolo de apartenenţa noastră la NATO, relaţiile deosebite cu Marea Britanie – absolut necesare – îşi aveau rostul lor. Dar a crede că Bucureştiul, Londra şi Washingtonul se aflau pe aceeaşi orbită geo-strategică nu a creat decât dificultăţi de înţelegere. Berlinul, Parisul, Roma, Madridul, chiar Varşovia au privit cu nedumerire spre Bucureşti. De reticenţa justificată moralmente a fostului preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, ca şi cea a ex-preşedintelui Consiliului de Miniştri al Italiei, Silvio Berlusconi, faţă de Traian Băsescu, pe la Comisia Europeană, ne-am convins. Din imagini televizate. Am avut summit-ul Francofoniei în 2006, la Bucureşti, cu sute de participanţi, după ce, pe la Bruxelles, ne argumentasem inutil anglofonia. Şi Bucureştiul nu s-a ales decât poate cu eticheta de „gazdă ospitalieră”. De câţiva ani România încearcă să adere la spaţiul Shengen. Într-o astfel de situaţie, răspunzând exigenţelor deosebite, sistemele de control frontalier şi, în general, sistemele de siguranţă şi ordine publică ar trebui ferite de maculare şi hulit. Traian Băsescu ne-a oferit însă adâncimea de gândire, răsculând… poliţişti. Şi nu mai continuăm. De nenumărate ori, acelaşiTraian Băsescu, un jolly-jocker, pe cât de zâmbitor pe atât de imprevizibil, nu a înţeles, de fapt, esenţialul: integrarea europeană nu era decât o componentă a politicii externe. Ca să nu ne mai întindem cu vorba, „moştenirea lăsată”, la acest palier, Cotroceniului nu este deloc de invidiat. În plan regional, aşa cum ne-a convins şi Trilaterala de la Craiova, ne bazăm pe acumulările afective şi trainice, de-a lungul timpului. Şi pe empatia reciprocă.