Istoricul Nicolae Iorga, nume de referinţă în cultura românească, în cartea sa „Oameni care au fost” consacră un spaţiu generos statuii lui Cuza Vodă. O avem şi la Craiova, în centrul urbei, unde an de an au loc manifestările prilejuite de ziua de 24 Ianuarie, când este sărbătorită Ziua Unirii Principatelor române. O zi de-a pururea istorică, devenită sărbătoare naţională, fiindcă la 24 ianuarie / 5 februarie 1859 Alexandru Ioan Cuza era ales domn şi al Ţării Româneşti, după ce la 5 / 17 ianuarie 1859 fusese ales domn al Moldovei, realizându-se astfel unirea celor două Principate sub conducerea unui singur domnitor, premiză a realizării statului naţional unitar român. Toate aceste detalii le ştim fiecare dintre noi şi mitul unităţii româneşti nu este o dogmă. Sărbătorirea „Micii Uniri” este cu totul legitimă, cu doza de mitologie pe care toate naţiunile o au. Recunoaşterea de facto a unirii politice şi administrative de către Imperiul Otoman şi Puterile Garante a avut loc în 1862, când Moldova şi Ţara Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la Bucureşti cu o singură Adunare şi un singur Guvern. Reformele adoptate în scurta domnie a lui Alexandru Ioan Cuza –secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară, reforma învăţământului, reforma justiţiei (toate în 1864), reforma fiscală şi promulgarea legilor care le-au urmat –legea contabilităţii, legea consiliilor judeţene, codul penal, codul civil, legea instrucţiunii publice- au creat premizele dezvoltării şi modernizării ţării. În anul 1866, o largă coaliţie a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forţat pe Alexandru Ioan Cuza să abdice. Rezultată din unirea la 1859 a celor două Principate –Moldova şi Ţara Românescă- România, vechiul regat, până la 1918, prezenta o coerenţă etnică covârşitoare. Deşi dependente de Imperiul Otoman şi-au păstrat individualitatea distinctă, ilustrată şi prin faptul că spre deosebire de alte provincii ale României Mari (Transilvania, Bucovina, Basarabia, după 1812) nu au fost supuse unor procese de colonizare de natură să modifice componenţa etnică a populaţiei. Aşa se face că recensământul din 1899 înregistra 92,15% cetăţeni români, iar cel din 1912, 93,17%. La 1859 unirea stătea să se coboare în faptă. Puterile întemeietoare ale viitorului românesc, spunea Nicolae Iorga, n-o încuvinţaseră, dar se putea trece pe lângă voinţa lor. Alexandru Cuza (1859-1866), din boierimea moldovenească de a doua treaptă, om cult şi încă tânăr, glumeţ şi original, emigrat de la 1848, apoi colonel din creaţiunea fulgerător de repede a caimacamului antiunuionist Vogoridi, ispravnic al aceluiaşi, dar demisionar cu zgomot, locţiitor al ministrului de război, părea căzut din cer anume pentru o asemenea alegere. După moldoveni, muntenii l-au proclamat cu unanimitate alegătorilor. Un principe cavaleresc impunător în frumoasa-i uniformă cu brandeburguri, un excelent om de salon şi un convorbitor cu vorba strălucitoare şi incisivă, caustică şi crudă, un prieten sigur şi fără pretenţii, îndatoritor şi plin de iertare ca în zilele de sărăcie şi obscuritate, un frate bun cu cei mai umili din neamul său, spre care se cobora adeseori necunoscut. Într-un cuvânt un boier moldovean al timpului său cu însuşirile şi păcatele timpului, cu o loialitate simplă, însă şi o mărinimie fără reproş. Pentru ce a făcut el bine şi rău, ţara –cufundată încă în incultură- a rămas nepăsătoare, afară ce ţăranul care a primit pământ şi a binecuvântat numele celui ce i-l dăduse cu primejdia tronului său. Partidelor şi politicienilor vremii nu le convenea, fiindcă era prea original, prea stăpân pe cei întrebuinţaţi de dânsul, prea incalculabil şi prea jenant. După o lungă campanie de nepotolită ură toţi oamenii marcanţi ai ţării care nu puteau să încapă de dânsul l-au răsturnat pe o cale ce a pătat un număr de ofiţeri vinovaţi de trădare. El s-a dus. A lăsat tronul şi a lăsat petrecerile. I-au plăcut femeile, viaţa amoroasă, şi se spune că ar fi fost trădat chiar de… Maria Obrenovici, amanta sa. A pornit în largul lumii străine sprijinit de desăvârşita iertare a sufletului nobil, care fusese mai sângeros jignit de rătăcirile lui. I-a iertat pe toţi. A murit repede, poate de greşelile sale, poate de dor. L-au îngropat cu multă pompă într-un colţ de ţară la Ruginoasa. Cel mai competent biograf al sau, istoricul C. C. Giurescu, îl caracteriza astfel: “Era un om simpatic si inteligent, având replica prompta si ascutita. Chiar si slabiciunile sale – nu dispretuia, mai ales nu dispretuise în tineretile sale, un pahar de vin bun si omagia frecvent sexul frumos – erau din acelea pe care contemporanii le priveau cu îngaduinta”. În cursul anului 1865 îndemnurile conservatorilor afectaţi mai ales de ferorma agrară cât şi ale burgheziei radicale „roşii” care îl acuza pe domnitor de tendinţe autocratice, Alexandru Ioan Cuza adresa, la 19 septembrie / 1 octombrie o scrisoare împăratului Napoleon al III-lea în care arăta ce s-a realizat în România în timpul domniei sale, menţiona simpatiile Franţei pentru persoana sa, dar că toate acestea s-au răcit: poate el Cuza nu era la înălţimea rolului pe care trebuia să-l aibă şi dacă împăratul crede astfel el era gata să părăsească tronul. Într-un fel Cuza a facilitat acţiunea complotiştilor care în noaptea de 11 / 23 febriarie 1866 i-au impus să semneze decretul de abdicare în care se arăta că potrivit „dorinţei naţiunii”, depunea cârma Guvernului în mâna unei Locotenenţe domneşti şi a ministerului ales de popor. Fără a intra în alte detalii domnia de 7 ani a lui Alexandru Ioan Cuza a fost o perioadă luminoasă din istoria noastră. Statuia impunătoare a lui Cuza Vodă din centrul Craiovei are simbolistica ei. Omul care, cu desăvârşită resemnare a înţeles să clădească, pe piatra morţii sale politice, edificiul viitor al ţării, merită toată consideraţia noastră. Şi în egală măsură reflectarea noastră la destinul marilor oameni ai ţării. Niciodată îndeajuns de preţuiţi.
