Pătimaşele „portrete” ale lui Andrei Pleşu

0
690

Ultima carte a eseistului, filosofului, criticului de artă, personalităţii reprezentative a şcolii de la Păltiniş, Andrei Pleşu, se intitulează „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete” (Ed. „Humanitas”, 2011). Volumul adună „o sumedenie de portrete generice”, nu toate nepublicate, nu toate corecte din punct de vedere etic, detaliu altminteri normal, că nu trăim doar într-o inflaţie de rigoare morală. Republicarea unor texte acide, adevărate pamflete, despre Adrian Păunescu şi George Pruteanu, după ce-au trecut într-o altă lume, „pentru a nu ceda unei pioase ipocrizii”, pare descalificantă, fiindcă la români, vorbă veche, „despre morţi numai de bine”. Dar biograful îngerimii ne asigurase, undeva, că „nu se pronunţă în chestiuni la care nu se pricepe”. Aşa că se ocupă de oameni pe care i-a cunoscut. Şi unul dintre aceştia este liderul liberalilor, co-preşedintele USL Crin Antonescu, considerat „un politician second-hand”, cu care a şi fost coleg de guvern, pe mandatul Convenţiei Democrate. Crin Antonescu, în portretul făcut de Andrei Pleşu, şi-a modificat chimia „prin căderea euforică în braţele lui Mircea Geoană”, sub impulsul „unui soi de ebrietate sufletească de natură să-i dinamiteze discernământul şi buna cuviinţă”. După care l-a oblojit pe Dan Voiculescu, iar acesta, „după cum rezultă din decizia ÎCCJ, n-a avut, pur şi simplu, legături cu Securitatea (concretizate în rapoarte de serviciu rutiniere), ci a făcut poliţie politică. Adică a turnat oameni. Nuanţă pe care domnul Antonescu, în retorica lui şmecheră, o trece sprinţar cu vederea”. Ai fi tentat să crezi că domnul Andrei Pleşu judecă imperturbabil, cu aceeaşi unitate de măsură, pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, cochetează afectiv sau eminamente politic cu foştii informatori. Lăsând de o parte faptul că nimeni nu ţine post 20 de ani. Şi iată, acum, cum este descrisă afecţiunea sa faţă de Alexandru Paleologu, cel care cunoscuse suferinţa concentraţionară, faţă de familiarul „conu Alecu”, şi el plecat dintre noi. „Dar Alecu, în ambianţa românească de azi, e o instanţă, la care nu avem voie să ne raportăm prin spirit critic decât în subsidiar, în treacăt sau, mai bine, deloc. De ce? Fiindcă nu avem altul ca el şi fiindcă e simbolul unui univers pe care, dacă îl uităm, pierdem cei şapte ani de-acasă ai bunei-cuviinţe intelectuale”. Pentru a conchide astfel: „În rest, vorba lui Alecu Russo: Dumnezeu să-i ierte trecutul”. Pe vremea când „conu Alecu” era ambasadorul României la Paris, în 1990, încercând să fie, simultan, „ambasadorul golanilor” şi şeful misiunii noastre oficiale în Franţa, Andrei Pleşu îi scria: „A lua salariu de la Guvern, declarându-te reprezentantul unei mişcări anti-guvernamentale, iată, într-adevăr, o dilemă de toată frumuseţea”. Din care nu se putea ieşi decât prin demisie. Andrei Pleşu era ministrul Culturii în Guvernul Roman. Să revenim la vorba lui Alecu Russo „Dumnezeu să-i ierte trecutul”. Fiindcă, potrivit adresei nr. P1385/09/15-06-2009 a CNSAS, la solicitarea scriitorului dizident Dorin Tudoran, numitul Paleologu Alexandru, cu numele conspirativ „Alexandru”, a fost informatorul Securităţii. Şi l-a turnat, după reţetele vremii, pe Dorin Tudoran. Regretabil, neregretabil, n-are importanţă. „De aceea îl iubesc pe conu Alecu”, scrie, apăsat şi tandru, Andrei Pleşu. Crin Antonescu n-a spus niciodată aşa ceva despre Dan Voiculescu, care îi pune destule probleme în alianţa convenită. Piscul de inspiraţie în realizarea unui portret inegalabil, de care nu-l credeam capabil pe Andrei Pleşu, îl atinge când o descrie pe Monica Macovei. De la „Ana Roşculeţ”, scrisă prin 1949, n-am mai decriptat atâta patos consumat în platitudini, de care te pufneşte râsul. Traian Igaş, de la Administraţie şi Interne, s-ar putea simţi vexat. Andrei Pleşu a fost ministru de Externe al României pe vremea Convenţiei Democrate. Modest prin prestaţie, fiindcă a saluta bombardarea Belgradului nu presupunea mare lucru. Când scrie însă despre Francois Mitterand, pe care, afirmă, l-a cunoscut la Bucureşti, ne dăm seama că n-a înţeles nimic de rolul pe care l-a avut marele om de stat francez în destinul României. E adevărat, l-a simpatizat pe Ion Iliescu. Peste măsură. Şi asta nu e de bon-ton. Andrei Pleşu, prin tot ceea ce scrie, inclusiv în ultima sa carte, ne facem să înţelegem că nu simpatizează nici stânga, nici dreapta, după ce le-a slujit pe amândouă. Dar pe sine se respectă?