Eugen Negrici, depre literatura sub comunism: “Nu e posibil să obnubilăm această dramă a literaturii noastre”

0
119

Respectat ca unul dintre cei mai străluciţi teoreticieni ai literaturii române, profesorul universitar Eugen Negrici şi-a prezentat, şi la Craiova, cea mai nouă – şi, totodată, cea mai discutată – teză a sa referitoare la literatura scrisă în perioada comunistă. Expusă în cea mai recentă carte a sa, “Iluziile literaturii române”, teoria lui Eugen Negrici merge pe receptarea literaturii, create între 1948 şi 1989, ca o literatură cu un univers şi o dramă proprii, tragismul ei fiind dat şi de faptul că s-a plecat de la “un zero absolut” şi s-a ajuns până la recuperarea esteticului, paradoxal, chiar într-o perioadă de maximă constrângere ideologică.

În opinia profesorului Eugen Negrici, imediat după căderea regimului comunist, literatura scrisă între 1948 şi 1989 a fost “pusă între paranteze istorice” de literaţii foarte tineri “care pregăteau desantul, cum se întâmplă în succesiunea de generaţii, când trebuie să-ţi zdrobeşti strămoşul şi chiar părintele pentru a-ţi putea să-ţi faci tu loc în aria literaturii”.

“Îmi pare rău că trebuie să o spun: nu putem să dăm la o parte a patra parte din literatura noastră. Avem aproape 50 de ani de literatură scrisă în comunism, nu putem să dăm la o parte literatura noastră în sens modern, de pe la 1930 încoace. Nu putem să facem acest gest pentru că, şi aşa, avem o literatură, dacă nu nouă, măcar săracă, dacă nu săracă, măcar nouă. Nu ne putem permite ca francezii, care au  900 de ani de poezie sau alţii să dea la o parte ceva ce ar putea să miroase urât în cultura unei ţări”.

Cea de-a doua tendinţă, susţine teoreticianul Eugen Negrici, a venit din partea “intelectualilor europenizanţi”, Alex Ştefănescu şi Nicolae Manolescu, care au tratat această literatură ca pe o continuare firească a literaturii de dinainte. “Mi se pare mie că este aceasta o obnubilare a tragediilor unei literaturi. Aproape că avem de-a face cu o literatură care a suferit, cu scriitori care au suferit în adâncurile conştiinţei lor o modificare în această perioadă. Ei bine, nu e posibil să obnubilăm această dramă şi să vorbim ca şi cum totul ar continua liniştit în literatura noastră, de la 1940, de la Călinescu încoace”.

Nici mai mult, nici mai puţin, Negrici crede că, în ceea ce priveşte ultima abordare, criticii au dat dovadă de lene. “Este la mijloc, pe de o parte, o lene vinovată, deci cercetătorii nu s-au concentrat să indentifice legităţile specifice, caracterul specific al acestei perioade, şi, pe de altă parte, aceeaşi veche tendinţă românească, naţională, de mimare a literaturilor cu evoluţie normală, cele europene, de a avea cu orice preţ o istorie care să sugereze o omogenitatea, dezvoltarea procesuală a literaturii”.

Cea mai dureroasă etapă s-a propus între anii 1948 şi 1953

Noutatea teoriei lui Eugen Negrici, după cum a prezentat-o, pe larg, şi în ultima sa carte “Iluziile literaturii româneşti” (apărută la Editura „Paralela 45”, Bucureşti) este că literatura scrisă în comunism “nu are decât o foarte vagă legătură cu restul istoriei noastre literare, e un univers aproape închis, cu date, atribute şi legi specifice”. În opinia profesorului, specificul acestei literaturii este dat de faptul că a fost subordonată politicului, că “a fost o replică la politic”. “În afară de literatura ca literatură, a existat o literatură propagandistică, din primul moment până în ultimul moment al regimului comunism. Faţă de această literatură propagantistică, literatura cealaltă trebuia să fabrice anticorpi, să se poziţioneze. Iar scriitorii a trebuit să caute coridoarele libere”. Teza “coridoarelor libere” înseamnă, după Eugen Negrici, că scriitori trebuia să găsească acel un coridor în care să facă cât mai puţine concesii politice, “să ştii unde sunt tabuurile, să ştii cum să treci pe lângă ele, să ştii care este coridorul unde se poate face literatură”.

Teoreticianul Negrici a identificat mai multe “borne kilometrice” între care s-a derulat literatura de sub comunism. Prima, şi cea mai dureroasă etapă, s-a propus între anii 1948 şi 1953, anul morţii lui Stalin. “În 1953 ne aflam la un punct zero, cel mai dramatic din istoria cărţii şi a scrisului în limba română. Am avut un big-bang, o explozie, în anii aceştia ’48 – ’53, iar apoi, după acest pârjol, o descătuşare treptată din chingile realismului socialist. (…) Extraordinar fenomen, literatura s-a refăcut din cărămizile prăbuşite, rămase de la dezastru. Este un proces uimitor de trezire pe care trebuie să-l lăudăm şi să vedem în el forţa acestui popor şi forţa acestei intelectualităţi”.

Anul 1971 şi paradoxul literaturii române

Profesorul Eugen Negrici susţine că, atunci, a avut loc o recapitulare rapidă a întregii experienţe literare post-paşoptiste, de după Eminescu şi până în literatura interbelică. “Se refac experienţe pre-moderne, apare proza realismului tipologic ţărănesc – la Preda, realismului tradiţional – la Petru Dumitriu şi Titus Popovici. Poezia evoluează de la rimele jucăuşe ale lui Coşbuc şi Alecsandri până la descoperirea eului liric, la biografia lirică – prin Labiş. S-a trecut, încet-încet, la sămănătorism, apoi s-a descoperit biografia, intimitatea, iubirea, natura, mai ales prin scriitori de la revista Steaua, în frunte cu Baconski”.

După 1964, spune Eugen Negrici, literatura a evoluat în viteză, având “o forţă uluitoare”. “A devenit un fluviu care a ocupat repede, a rupt zăgazurile vechi şi a părăsit albiile părăsite. Ba, mai mult, s-au descoperit nişe noi şi totul a început să funcţioneze în literatură cu o vigoare incredibilă pentru numai doi sau trei ani înainte”. În proză, s-a adâncit complexitatea naraţiunii. “De la tipic s-a trecut la excepţional, la accidentatul pitoresc prin Velea, Fănuş, Eugen Barbu. Apar primele elemente de fabulos prin Bănulescu, Baconski. Primele infiltraţii psihologice prin Breban, în Francisca lui. Şi primele semne ale modernizării prin Mircea Ciobanu”. În poezie, se reiau formulele vechi, interbelice, care “sunt duse la capăt şi se extind” prin Ioan Alexandru, Sorescu, Blandiana şi Nichita. “Acum, în această perioadă, va apărea o albie nouă, prin voia partidului, a dezvăluirii adevărurilor. Nu totale, parţiale, a jumătăţilor de adevăr. Dar era ceva, era altceva”.

În 1971, paradoxal, s-a accelerat procesul modernizării. “Încercarea de reîndoctrinare ideologică dezvoltată de partid, după 1971, a avut efecte doar în plan mediatic. Doar ziarele, revistele, televiziunea au făcut propagandă, cum fac şi acum, de altfel. Marin Preda s-a dus la Ceauşescu şi i-a spus că, dacă se revine la realismul socialist, se sinucide. Putem deduce spaima de acea perioadă extraordinar de dureroasă”.

Textele scrise în comunism trebuie redescoperite măcar ca “interesante”

În proza anilor ’70, toate procesele începute încă din anii ’60 au fost duse la capăt, “s-a atins punctul extrem al emancipării prozei de rigorile realismului canonic şi a dogmatismului, avem de-a face cu victoria fanteziei şi a imaginaţiei creatoare prin Agopian şi Bălăiţă. Apoi, puterea ficţiunii a început să se opună puterii politice, ca la Breban. În toată această perioadă, se ocupă alte şi alte nişe, literatura română a devenit o literatură de nişă în care filoanele nu sunt duse până la capăt, se ocupă repede altă nişă pentru că eram în întârziere faţă de Europa şi naţiunea română are şi ea demnitatea ei. Se încheie procesul redescoperirii interbelicilor şi apare prima reacţie naturală la excesul de estetism”.

În poezie, au avut loc cele mai importante întâmplări din istoria poeziei româneşti, este de părere teoreticianul Eugen Negrici. “Experienţele generaţiei pierdute sunt duse la capăt. Se ocupă toate nişele şi se încheie experienţa pre-comunistă nedusă la capăt, prin Nichita. Avem de-a face cu îndepărtarea de real, prin poezia vizionară al Ilenei Mălăncioiu, Ciobanu, Nichita, Dimov. Şi, în sfârşit, apar primele elemente de poezie metonimică, prin Mazilescu, Vasile Vlad, prin care apar corelativele obiective ale stării scriitorului român din acei ani de sfârşit al comunismului”.

În ceea ce priveşte critica acelor ani, Eugen Negrici spune că aceasta şi-a pierdut spiritul critic “pentru că a fost obligată la o politică culturală”. Culmea literaturii scrise în comunism este că “şi acea literatură aservită partidului a început să aibă înclinaţii estetizante, are o tendinţă de modernizare şi un impuls estetic. Ca dovadă că şi acolo, în lumea propagandiştilor prin literatură, idealul estetic începe să fie important”, a accentuat teoreticianul Eugen Negrici, subliniind şi că, această literatură ar trebui să fie redescoperită, în primul rând studenţilor, chiar şi din perspectiva “interesantului”, dacă ea nu mai este văzută ca o literatură de actualitate.