De la Secolul „luminilor” la „corectitudinea politică”

0
169

În timp ce la Bruxelles lideri de la toate palierele şi de toate culorile, ca şi comisari cu însărcinări precise în materie, ţin la foc continuu retorica în jurul spinoasei probleme a imigraţiei, iată că, duminică, guvernul socialist al lui Hollande a dat curs unui act pe care nu puţini comentatori l-au asociat vederilor extremiştilor de dreapta. Decizia, pe cât de neaşteptată pe atât de fermă, s-a petrecut la graniţa cu Italia, la Mentone şi Ventimiglia, unde câteva mii de imigranţi porniţi spre Franţa şi, de acolo, mai departe, au fost opriţi şi „împachetaţi” în vederea retrimiterii în ţările lor.

Presa, franceză şi italiană cu informaţii de la faţa locului, n-a ezitat să se întrebe, încă o dată, asupra raţiunilor ce a determinat guvernul socialist francez să-şi pună în joc ceea ce a mai rămas din credibilitatea sa, îndeosebi sub aspectul doctrinei pe care pretinde că o reprezintă şi o aplică. „Inumana politica lui Hollande”, titrau câteva din cotidianele occidentale de ieri, punând sub semnul întrebării însuşi atributul de „socialist” şi asociind partidul la guvernare în Franţa cu formaţiunea lui Marie Le Pen.

Şi în timp ce pe un pod, cel din localitatea Ventimiglia, zeci de imigranţi s-au urcat pe barierele de stânci ameninţând că se vor arunca în mare, prestigiosul cotidian roman „Il Sole 24 ore” îl intervieva, la faţa locului, pe Jean Paul Fituossi, tunisian nativ dar un notoriu economist, director al Observatorului Francez de Conjuncturi Economice, şocat, la rândul său, de gestul guvernului de la Paris.

Dezamăgit – şi nu doar de această ultimă decizie, ci de comportamentul Europei în integralitatea ei –, el nu se sfieşte să vorbească despre „lipsa de omenie a guvernelor”, mai ales a celui francez „presupus de stânga”; în teorie, adaugă, fiindcă, dacă vorbim de imigraţie, Europa aproape că nu mai există, nici ca bloc, nici altcumva. El ridiculizează însuşi „planul” asumat de Bruxelles şi, apoi, de către guverne, lăsând deoparte refuzurile făţişe ale câtorva (Anglia, Danemarca, Olanda etc.), care prevede un prag de… admişi. Exemplul Franţei e descumpănitor: 40 de mii, ridicol, comparat cu Libanul, o ţară cu mai puţin de 4 milioane de locuitori, care a integrat un milion de persoane refugiate din Siria.

Problema acestui exod fără precedent în istorie s-a transformat, în aceste ultime luni, într-un veritabil examen pe care Bătrânul Continent este chemat să-l dea în faţa Istoriei. Şi asta din mai multe raţiuni: cea umanitară, căreia Papa Francisc i-a conferit o dimensiune cvasi-epocală, transformând-o într-un fel de pariu pentru politica anilor şi a deceniilor ce vin, dar şi pentru un motiv mult mai simplu, cunoscut, dezbătut, dar, din păcate, îngropat sub preşul maculat al ipocriziei „politicii corecte”. un soi de conivenţă cu extremismele, doctrinare sau nu, cărora tocmai desele ambiguităţi şi, mai ales, astfel de decizii luate „pe picior” le oferă şanse în plus de popularitate.

Nodul problemei consistă, aşadar, în originea acestei ambiguităţi instalate în comportamentul guvernelor europene: politici greşite, economice şi sociale, au indus o oboseală şi o deziluzie în rândul maselor până dincolo de pragul răbdării; în locul unor soluţii menite rezolvării acestui imens disconfort, s-a mers pe ideea, vădit „propagandistică”, a transformării fenomenului imigrării într-un fals subiect.

Pe de o parte, eşafodând raţiunea economică a imigrantului, în fond cea mai importantă, chiar şi în contextul crizelor datorate intervenţiilor armate, criminale desigur, ipostazierea sa în „duşman” nu e decât o capcană în care, până să cădem cu toţii, rămânem captivii ei amânând sine die o soluţionare adecvată. Şi care nu poate fi gândită în afara Istoriei Europei înseşi: un continent dintotdeauna de emigrare şi de imigrare. De veacuri. Şi de milenii.

Altminteri, „corectitudinea” politică de care atât se vorbeşte pare a arunca în uitare, dacă nu întreaga Istorie a Europei, atunci cu siguranţă secolele de… lumină, fie şi cu umbrele lor cu tot, în care s-a afirmat cu orgoliul civilizator începând de prin secolul al XVII-lea. Cel puţin.