Mircea Eliade – Cesare Pavese: un memento în „cazul” Vintilă Horia

0
98

Într-un sfârşit de noiembrie din anul de graţie 2000, mă aflam la Santo Stefano Belbo, în le Langhe piemontese, locurile natale şi ale copilăriei marelui scriitor Cesare Pavese ce au devenit fundalul mai tuturor romanelor sale.

Fusesem invitat la un congres internaţional prilejuit de împlinirea unei jumătăţi de secol de la decesul scriitorului (s-a sinucis, neaşteptat, într-o noapte de sfârşit de august 1950, în camera sa de hotel de la Torino, când nu împlinise 42 de ani). Pregătisem o comunicare pe tema influenţelor, de altfel fertile, ale operei sale asupra literaturii române din ultimele decenii.

Argumentul pe care îl notificasem organizatorilor congresului a fost chiar despre raporturile şi afinităţile dintre scriitorul italian şi Eliade. Fusesem rugat să-l schimb, întrucât altcineva, un universitar din Roma, Pietro Angelini, cu care aveam să dezbat, apoi şi subiectul în cauză, colegi într-o pensiune din împrejurimi, şi-l asumase şi anunţase deja.

Sesizând că informaţia – şi conţinutul scrisorii inedite, a opta pe care scriitorul italian o expediase lui Eliade – care tocmai ce apăruse în numărul din ziua aceea în cotidianul „La Repubblica” nu ajunsese la cunoştinţa tuturor participanţilor, mi-am îngăduit să revin asupra primei mele propuneri, prezentând, pe larg, acele preocupări eliadiane din perioada sa bucureşteană pe care le-am indicat ca posibile puncte de reper ce-i proiectau pe cei doi autori într-un raport simbiotic de natura acelor afinităţi elective de sorginte goetheană. Nu ştiu cât de convingătoare va fi fost pledoaria mea, însă în intervalul cât a mai durat acel congres curiozitatea unor participanţi, cu toţii pavesologi, faţă de afinităţile dintre cei doi şi de empatia dintre ei mi-a depăşit aşteptările.

Câţiva erau la curent cu „scandalul” ce-l implicase pe Pavese între 1948-1950 în ambientul stângii italiene căreia îi aparţinea tocmai pentru iniţiativa sa de a propune editarea a două cărţi ale gânditorului român învinuit pentru trecute legături cu dreapta legionară din propria ţară. Autorul „Dialogurilor cu Leuco” nu doar că n-a renunţat la proiectul său editorial eliadian, dar şi-a apărat opţiunea – şi implicit pe Eliade – prin intervenţii private (răspunsuri epistolare la acuzele unor „tovarăşi” de drum) şi publice, în paginile unei reviste, disociind omul de operă, valoarea acesteia din urmă fiind indiscutabilă, aşa cum avea să-i clarifice lui Antonio Giolitti, încă din 26 iulie 1949:

(…) Cărţile lui Mircea Eliade pe care le traducem sunt două: „Téchniques du Yoga” şi „Traité d’histoire des religions”. Ele au fost alese pentru interesul şi valoarea lor ştiinţifice dintr-o grămadă de titluri pe care editorii francezi de la case editoriale etnografice şi religioase ne le trimit. Nu ne-a trecut prin minte să examinăm cazierul penal al autorului, întrucât nu e vorba de opere de politică sau de publicistică. Orice ar face Eliade, ca fugar, nu poate leza valoarea ştiinţifică a operei sale. Ar trebui să încetăm de a publica operele ştiinţifice ale lui Heisenberg fiindcă acesta este un nazist? Ne vom aminti de asta atunci când va fi vorba să publicăm conferinţele sale politice”.

Tot scandalul era… roman, iar Pavese, revenit, după sejurul său din Cetatea Eternă la Torino, îl cunoştea, cu dedesubturi cu tot, aşa cum îi scria colaboratorului său Ernesto de Martino. Însă presiunea n-a încetat, iar această ultimă scrisoare, descoperită peste decenii de la prematurul său deces voluntar, potenţează profilul unui intelectual dis-inhibat „ideologic”; cum cărţile lui Eliade întârziau să apară, el invocă, aşa cum se va vedea din textul de mai jos, circumstanţe de natură… tehnică, nicicum obstacolele „ideologice”:

Ilustre Maestre, scuzaţi întârzierea datorată absenţei redactorului nostru însărcinat cu colecţia în care trebuie să apară cărţile dv. Am primit de la de Martino traducerea cărţii „Téchnique” doar acum o lună şi lipseşte încă prefaţa. Întârzierea predării traducerii ne împiedică să includem cartea dv. în programul pe 1950, deja stabilit în ianuarie. De aceea socotim s-o publicăm în 1951”.

Ceea ce nu spune, din delicateţe, Pavese este că „redactorul” era chiar Ernesto de Martino care insista să însoţească ediţiile italiene de ample introduceri în care să intervină şi cu disocieri, poziţie pe care scriitorul torinez o refuză categoric, considerând că operele, inclusiv ale lui Eliade, n-au nevoie de astfel de subterfugii.

Întâmplarea aceasta, aproape necunoscută în România, mi se pare nu doar un exemplu de veritabilă corectitudine intelectuală (din partea unui scriitor genial, Cesare Pavese), dar care devine, în contextul dezbaterii „cazului” Vintilă Horia, chiar un memento pentru cei care continuă să se opună reintegrării sale în patrimoniul cultural naţional.