Franţa sau „Supunerea”

1
168

Lumea întreagă este bulversată de atacul criminal de la Paris, unde doi francezi de origine algeriană au ucis cu mitraliere doisprezece oameni, o cifră care va deveni fatidică în viitor, chiar dacă unora le aminteşte de „Cina cea de taină” – fără Mântuitor. Vizaţi au fost redactorii de la „Charlie Hebdo”, faimoasă revistă satirică, aflată mai mereu în centrul atenţiei în ultimii 40 de ani, dar parcă mai abitir în era „războiului antiterorist”, dacă vă amintiţi scandalul de acum patru ani, când a preluat caricaturi ofensatoare la adresa Profetului dintr-o revistă de profil daneză. Pentru mai multe informaţii despre „Charlie Hebdo”, fondată în 1969, la un an după ce „clientul” lor favorit, Charles de Gaulle, venea la Craiova, puteţi citi un serios şi documentat articol al amicului meu, Dodo Niţă, publicat recent pe siteul ziarului „Adevărul”

(http://adevarul.ro/international/europa/atentatul-charlie-hebdo-11-septembrie-democratiei-franceze-1_54ae67af448e03c0fd69984b/index.html).

Michel Houellebecq

După mai mulţi ani de ameninţări, fundamentaliştii, unii vorbesc deja despre o frăţie a jihadiştilor, nu i-au mai iertat pe faimoşii caricaturişti de la hebdomadarul parizian. A fost un atac care i-a uluit pe mulţi, în plină zi, cu strada „congelată” şi oameni filmând pe după perdele cu telefonul mobil, iar dincolo de moartea violentă a acelor oameni trebuie discutat despre cât poate risca un jurnalist în numele „libertăţii de exprimare”. Pentru că doar sloganul de doliu „Je suis Charlie” nu poate rezolva problema, e o criză mai profundă, un război nevăzut care afectează planeta, nu vizează doar caricaturiştii sau Franţa.

„Magul” Houellebecq

Voi lăsa însă pe alţii să evalueze politic şi psihologic acest caz care va duce, probabil, la rădăcinile profunde ale „războiului nevăzut”, şi voi încerca să vorbesc despre noua carte a lui Michel Houellebecq, „Soumission”, un roman apărut recent în Hexagon. Cartea are un subiect incitant: apariţia în scurt timp a unei „republici islamice” în Franţa zilelor noastre! Coincidenţă sau nu, romanul prezintă situaţia ipotetică a venirii la Élysée, peste şapte ani, a unui candidat al Frăţiei Musulmane şi instaurarea unei republici islamice în ţara libertăţii, egalităţii, fraternităţii. Ca o ironie a sorţii, în chiar ziua atentatului „Charlie Hebdo” a dedicat prima pagină acestei „premoniţii” a lui Houellebecq şi a publicat o caricatură care îl înfăţișează pe „mag” profeţind: „În 2015 îmi voi pierde dinţii, iar în 2022 voi face Ramadanul”.

 În ediţia de joi, 8 ianuarie, ediţia print a ziarului „Le Monde” îi dedică prima pagină: fotografie centrală, un bărbat cu mină plictisită care fumează cu privirea pierdută în bibliotecă, sub titlul „La folie Houellebecq”, un articol de Ariane Chemin. La interior, pe două pagini, aflăm istoria „fin pregătită” a lansării acestei cărţi care s-a vândut incredibil în Franţa, graţie unui program minuţios pregătit de PR-ii de la „Flammarion”.  De altfel, la câteva ore după atentat, editura a fost evacuată de poliţişti şi pusă sub protecţie de teama unor eventuale atacuri. Trasă într-un prim tiraj de 150.000 de exemplare, cartea se pregăteşte de retipărire, după ce o „scăpare” a editurii a făcut ca fanii săi s-o poată, un timp, descărca gratuit! În condiţiile apărute după atentat, vă închipuiţi cu ce vânzări se va solda un roman care a fost lansat pe 7 ianuarie, în chiar ziua atentatului care a zguduit ţara. Un straniu efect de coliziune, după cum a putut observa o lume întreagă, o coincidenţă care pune pe gânduri şi invită la reflecţii responsabile. Însuşi premierul francez, Manuel Valls, a ţinut să intervină şi să declare vehement la RTL: „Franţa nu este deloc Michel Houellebecq, nu reprezintă intoleranţa, ura şi frica”, încercând astfel să inducă ideea că atacatorii nu fac parte dintre islamiştii dornici de răzbunare. Straniu este faptul că în roman există o pagină unde se face referire la un eveniment „viitor”, uciderea a cincisprezece jurnalişti şi caricaturişti de către un grup de tineri răzbunători în numele Profetului!

Cine este acest Houellbecq?

 Houellebecq, ajuns la al şaselea său roman, este un fost inginer agronom, pe numele său adevărat Michel Thomas (n. 1956), care a debutat acum 20 de ani (primul său roman s-a numit „Extinderea domeniului luptei”), dar faima lui depăşeşte de mult graniţele Franţei. Pentru „Harta şi teritoriul” a câştigat Premiul Goncourt în 2010, iar cărţile sale sunt traduse în numeroase ţări, între care şi România. Editura „Polirom” deţine drepturile de traducere, iar fanii „Particulelor elementare”, unul dintre cele mai faimoase romane ale sale, care va fi dramatizat în curând, aşteaptă cu nesaţ fiecare carte a sa, deşi părerile criticii faţă de valoarea sa literară sunt, ca de obicei, împărţite. E un scriitor-icon al Franţei mileniului trei, apare frecvent la televiziuni, joacă în filme, expune fotografii, scrie poezie, mereu cu ţigara între degete, un aşa numit „deprimist, alcoolic, ştirb”, ceea ce ne poate înveseli sau plictisi după măsură. Cartea recentă, programată să apară imediat în Italia şi Germania, a stârnit deja scandaluri într-o ţară care iubeşte disputele literare şi chiar le încurajează. Directorul revistei „Monde des livres”, Jean Birnbaum, a evocat „greaţa şi revolta” pe care o poate inspira romanul. Însă Houellebecq nu e prost şi nici „islamofob”, cum l-au catalogat unii, dar mizează pe viitor: dacă unii au prevăzut apariţia telefonului mobil, el de ce nu ar profeţi apariţia unei Republici Islamice a Franţei în 2022, graţie unei „frăţii” dintre un anumit partid centrist şi „Partidul Fraternităţii Musulmane”? Totul este posibil pentru un scriitor, mai ales când scriitorul trăieşte la Paris şi are în faţă panorama multiculturală a Europei în plină ebuliţie. Iar republica va fi instalată în tăcerea vinovată, fără nicio rezistenţă, a francezilor care nu învaţă nimic din trecut, aluzie poate la slaba reacţie faţă de ocupaţia germană de acum peste şase decenii.

Fabulă politică şi morală, după cum îl caracterizează critica, scenariul romanesc al lui Houellebecq este, după părerea scriitorului însuşi, perfect plauzibil. Eroul său este un eşuat plictisit, fără stofă de lider, care devine „colabo” în cadrul noii republici – vigoarea Franţei constă în „supunere”. Acest fel de a privi viaţa şi ligamentele ei intime într-o lume emancipată până la epuizarea de sine şi pierderea identităţii reprezintă de fapt tema centrală a romanului – şi mărul de ceartă în Franţa, dar şi în ţări francofone ca România. Fără să cred că ne poate pândi acelaşi pericol, pierderea identităţii se face simţită şi la noi, dar înregistrată sub forme subtil specifice zonei, pentru că noi nu cunoaştem furorul revanşei postcoloniale.

Între Franţa lui Voltaire şi Franţa lui Houellebecq

Discutam recent cu profesorul Ion Cotoi, stabilit în SUA, fost profesor la un liceu reputat din Craiova, şi care mi-a mărturisit, via e-mail, că este mirat de reacţia jurnalistului Radu Banciu la postul B1TV, vizavi de tragedia franceză. Profesorul credea că jurnalistul a apăsat prea tare pe pedala polemică atunci când caracteriza Franţa drept o putere decăzută, incapabilă să gestioneze criza. Banciu, cunoscut pentru fonfleurile sale polemice care nu trebuie creditate în exces  (e vorba de rating, nu?), spunea că Franţa de azi nu se ridică „nici la înălţimea gleznei” Franţei lui Voltaire. E de remarcat comparaţia făcută în contextul unei drame sociale, de parcă în vremea lui Voltaire ar fi fost paradisul absolut în Franţa. La numai 15 ani de la moartea sa, masacrul din Vandeea plasa Franţa pe lista celor mai criminale state din istoria omenirii. Domnul Cotoi opina că fiecare epocă are forţa şi slăbiciunile ei şi că, prin raport de comparaţie, „generaţia lui Voltaire, cu toată puterea ei de imaginaţie, nici măcar nu putea visa, pe acea vreme, că ar putea exista aşa ceva”, cu referire probabil la globalizarea de azi şi la efectele ei, mai mult sau mai puţin benefice.

Franţa este ţara care a dat limba, literatura şi civilizaţia lumii de la apusul latinei încoace, dar azi se caută pe sine într-o epocă pe care unii o consideră „decadentă” şi epuizată. „Franţa are rău de ea însăşi şi urlă” – vechiul diagnostic al lui Alain Besançon continuă să fi actual. Nici acest nou „inamic public”, cum vor unii să-l catalogheze pe Houellebecq, care a dat potrivit criticului Raphaelle Leyris „cartea sa cea mai slabă” cu acest roman-avertisment, nu va eradica răul. Semn că marea literatură nu se hrăneşte satisfăcător din „marile” probleme, ci din adâncile nevroze ale individului, dincolo de văluri, mai mult sau mai puţin islamice ori politice.

NICOLAE COANDE

(corespondență din Viena)

1 COMENTARIU

  1. In acest articol, dl Nicolae Coande abordeaza evenimentul respectiv din unghiul omului de cultura, folosindu-se, evident, de postura de jurnalist.

    Acest eveniment se va transforma intr-o dezbatere publica, in toata presa, de orice fel, la orice nivel. Va fi subiect de romane, de filme, unde se vor specula diferite aspecte ale unui fenomen al sec. 21, ce tinde, iata, sa schimbe lumea.
    De parca lumea nu s-ar schimba si asa prin forta lucrurilor?!…

    Dar pare ca e mai bine sa fie schimbata mai rapid, sa i se imprime o acceleratie mai mare prin acest, razboi neteritorial, i-as zice eu. Desi notiunea ”neconventional” ar fi mult mai cuprinzatoare, in ea putand considera toate “ne-“urile posibile. Cum ar si razboi nevazut, destul de inspirat folosit in articol.
    Neteritorial pentru ca nu se da lupta pe si pentru un teritoriu anume, dpv. fizic, ci pe un teritoriu, hai sa-i zicem totusi religios. Nevazut pentru ca dusmanul, din lasitate, probabil, cel putin initial, nu e unul la vedere.

    Cum sa te aperi intr-un asemenea razboi, e greu de dat un raspuns.
    Pentru ca nu se poate apara fiecare cmp. de pamant, asa cum zicea Donald Ramsfeld pe vremea lui GWB.
    Dusmanul apare acolo unde nu te astepti.
    As putea imagina niste solutii, date de un necunascator sau, mai bine zis, de un neavenit in domeniu. Dar nu ma hazardez. Si las timpul sa dea solutii.
    Cum ar fi, spre ex., Razboiul de o suta sau, de ce nu, de 300 de ani?

    “Donnons du temps, au temps!”, cum bine zice fancezul.

Comments are closed.