„Lovitură de stat” şi în… SUA?

0
38

Marginalizată în media autohtonă ori ignorată cu desăvârşire, o decizie a preşedintelui Camerei Reprezentanţilor din SUA, John Boechner, de a continua acţiunea judiciară deja începută împotriva lui Barak Obama n-a generat nici măcar o cât de mică raportare ceea ce s-a petrecut, cu doi ani în urmă, în România. Tentaţia confruntării celor două scenarii merită, aşa cum nădăjduiesc că se va convinge şi cititorul nostru, atenţia cuvenită din mai multe motive: primul ar fi că, acolo unde regulile democratice devin adevărate principii prin exerciţiu, iar legitimitatea legilor nu e obiect de discuţii şi controverse şi, deci, nicio acţiune, oricât de insolită, neconcludentă şi insolită în aparenţa ei se bucură de un tratament egal cu oricare alta; în al doilea rând, intervenţiile guvernului SUA în cadrul referendumului din iulie 2012 privind demiterea lui Traian Băsescu apare, în perspectiva acestei raportări la iniţiativa opoziţiei din propria sa ţară nu doar nepotrivit, ci şi cu totul derobat de orice justificare. Cu excepţia celei, nu de puţini evocate, de la noi dar şi din alte părţi ale lumii şi chiar de către critici marcanţi ai politicii americane, ce acuză SUA de o politică de forţă în relaţiile cu alte state disimulând-o sub pălăria apărării şi promovării statului de drept şi a democraţiei.

Succint, povestea – căci a aproape sigur că va sfârşi într-o poveste (se aminteşte faptul că ar fi a treia tentativă de acest fel din întreaga istorie a SUA, după ce împotriva lui Andrew Johnson, din 1868, şi a lui Bill Clinton, din 1998-1999, ambele eşuate) – a început de ceva vreme, susţinută şi de alţi lideri importanţi ai opoziţiei republicane, printre care fosta candidată la funcţia de vicepreşedinte Sarah Palin sau Michael Steel, purtătorul de cuvânt al lui Boehner. Acesta din urmă a introdus o acţiune judiciară împotriva lui Obama în exerciţiu pentru presupusa utilizare abuzivă a prerogativelor prezidenţiale: „Din punctul meu de vedere – declarase Boehner – preşedintele nu a aplicat cu rigurozitate legile. În ultimii cinci ani, am observat cu claritate un efort de erodare a puterii legislative”. S-a mai adăugat şi de către alţi republicani că Obama a adoptat o serie de ordonanţe prezidenţiale care ar depăşi atribuţiile Executivului, în special reglementări privind situaţia imigranţilor, în 2012, întârzieri în aplicarea reformelor în domeniul sănătăţii, în ultimii ani, ca şi, recent, eliberarea a cinci talibani de la Guantanamo în schimbul sergentului american Bowe Bergdahl, ce fusese ţinut ostatic în Afganistan”.

Reproşurile ce mi se pot aduce nu sunt chiar puţine şi mărturisesc pe cât de sincer cu putinţă că le anticipez şi că, schimbând ceea ce e de schimbat, el sunt perfect îndreptăţite. SUA nu sunt România, cum nici Barak Obama nu e nici pe departe Traian Băsescu… Nici Parlamentul american n-are aproape nimic de-a face cu cel românesc. Preşedintele SUA e şi premier şi şef al Statului, asta se ştie şi e deja istorie. În ciuda acestei duble calităţi el nu poate face totuşi ce-ar dori, supus, cum e, unui riguros şi implacabil control parlamentar. Orice tentativă cu caracter judiciar trece prin comisia juridică a Senatului şi abia apoi pe la Curtea Supremă de Justiţie care, iată, spre deosebire de surata ei dâmboviţeană – de bună seamă că sub acoperirea formală şi nu o dată fals-ipocrită a propriilor atribuţii -, a şi purces, numai ca efect al unor semnale, la restrângerea unora dintre prerogativele şefului statului,

Rămâne, până la urmă, această întrebare ca un semn al ambiguităţilor, deloc puţine şi prea uşor trecute cu vederea: pe baza căror criterii reprezentanţi ai guvernului american şi-au îngăduit, în timpul referendumului de anul trecut din România, dar şi ulterior acestuia, să intervină părtinitor, adică de o singură parte, aproape subscriind la ideea total lipsită de orice temei legal şi constituţional la acuzaţia adusă iniţiatorilor de… lovitură de stat? Să fie oare vorba doar de nişte derapări mai mult ori puţin voluntare de la o conduită diplomatică normală şi corectă? Ori de argumente ce surclasează etiologic (comportamental politic în loc de polliticaly correct) raportul egal între două state prietene şi aliate ca să nu mai pomenim şi noi aici de ipotetice, dar deloc excluse, interese de un partizant prea transparent? Toate aceste perspective au coeficientul propriu de explicaţie.

Cert e că acţiunea judiciară, deocamdată doar un simplu proiect, n-a generat nici măcar o discuţie prea serioasă în SUA, ce se mai vorbim de scandalul care, la noi, nu doar că nu s-a încheiat dar continuă cu o sârguinţă diabolică şi cu riscul, nemeritat, de a intra în… istorie.